Navigare necesse est, vivere non est necesse.
Pompeius Magnus
Stă pe comodă caravela. / De ani mai vechi e tot aci. /
Mi-o-nchipui dintr-odat’ mărită. / De-un timp e gata a porni.
Lucian Blaga
A sta și a privi în liniște de pe plajă, de pe faleză sau de pe stînci orizontul depărtat de la capătul mării, al oricărei mări, al oricărui ocean: anxietate, aventură, plecare, singurătate, necunoscut. A avea în față, cît vezi cu ochii, frămîntarea sonoră, olfactivă, tactilă și vizuală a unei imense și înfricoșătoare suprafețe lichide, sub care se ascund monștri, cîmpii, hăuri și crevase. Pentru această inevitabilă experiență în preajma întinderilor de apă sărată, am în minte, de pildă, Atlanticul privit îndelung de sus, de pe promontoriul de la Cabo da Roca, Egeea privită dinspre golful Navagio – celebra fîșie cu nisip alb din insula Zakynthos – sau Marea Neagră admirată de pe promenada dintre Cazino și portul Tomis.
Fascinația mea pentru mare a pornit de la literatură și asta n-are neapărat legătură cu faptul că m-am născut și am copilărit în același mic oraș montan din nordul țării unde trăiesc și acum. În anii cumpliți ai comunismului ceaușist, anii 1980, cînd România devenise un fel de Coreea de Nord, cînd trăiam în frig, foame, izolare, întuneric, minciună, supraveghere și propagandă, cînd totul părea veșnic cenușiu și urît, o gură de aer a fost pentru unii ca mine lectura. Citeam ca nebunul („eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc” scria cam tot pe atunci regretatul meu concitadin, poetul optzecist Aurel Dumitrașcu), citeam mai ales cărți de aventuri insulare, cărți despre călătorii pe mare. Cum puteam ieși altfel decît imaginar dintr-o țară complet închisă, dintr-o distopie coșmarescă, dintr-o viață condamnată la o kafkiană colonie penitenciară? Am coborît dintr-un oraș de munte într-unul la mare, apoi iarăși înapoi, într-un drum circular, într-un fel, conturam un fel de aventură asemănătoare cu a celor despre care citeam. Și cititul a fost factorul determinant, literatura, escapismul imaginar. Îi devoram atunci pe Daniel Defoe, Herman Melville, Jack London, Robert Louis Stevenson, Jules Verne și mai ales pe Radu Tudoran (nu că n-ar fi fost și alte genuri frecventate, îmi plăceau și alea polițiste sau istorice, dar cărțile despre mare erau preferatele mele). Toate pînzele sus! a fost cartea copilăriei mele și tot ea m-a făcut să aleg un parcurs educațional greu de accesat și destinat cumva unei elite a gimnaziștilor comuniști: admiterea la un liceu militar. Iar eu alesesem Liceul Militar de Marină din Constanța (LMM, cum i se spunea), voiam să mă fac ofițer de marină militară. Nu mai insist cît de greu era să intri la o asemenea școală pe-atunci și ce ordalii presupuneau dosarul de candidat și admiterea, am făcut-o în debutul meu ficțional, În drum spre sud. Roman de aventură. Nu mai povestesc nici ce a însemnat parcursul unui asemenea liceu, între 1989-1993, cu un prim trimestru petrecut în ultimele luni de agonie a regimului, am făcut-o iarăși în același roman. Oricum, a fost o inițiere dură, brutală, o confruntare cu diferența marcantă dintre vis și realitate, trăită la vîrsta aia dificilă și vulnerabilă a adolescenței. Îmi devenise clar încă din anul II: eram un boem, nu un militar, eram un homo litteratus, un cititor feroce (LMM avea profil matematică-fizică), un iubitor de idei și-un rocker răzvrătit, nu cineva dispus să execute ordine, ca mod de existență. După absolvire, am stat un an acasă (am ieșit din sistemul militar prin eșecul voit al testelor psihologice, fiindcă de el mă lega un contract oneros semnat la intrare, în anul I), m-am pregătit temeinic, am (re)citit pe rupte programa și-o grămadă pe lîngă ea, am recapitulat gramatica, am învățat latina mai mult singur și am intrat la Litere, la Iași, în 1994. După patru ani în uniformă obligatorie, după întîlnirea contondentă cu marinăria (ore de instrucție, de trageri cu Kalașnikovul în poligon, de navigație costieră pe hărți, de trigonometrie a poziției navei, de motoare navale, de vîslit pe lacul Siutghiol, de practică agricolă, de conviețuit zilnic cu zeci de alți colegi într-un mediu cazon), m-am întors de unde plecasem, la cărți. M-am dedicat literaturii pe deplin, încercînd să rămîn în branșă ca doctorand în filologie, ca profesor și ca scriitor. Deja trecuserăm într-o altă eră, scăpaserăm de dictatură, eram liberi să gîndim, să vorbim, să citim și să scriem orice. Începea o viață nouă, un nou eon, aterizaserăm brusc pe o altă planetă.
Am păstrat, însă, o puternică legătură cu imaginarul marin, filtrat cultural și ficțional, n-am scăpat de el niciodată, a fost ceva incontrolabil, inconștient, se vede asta în multe dintre textele mele și mai ales în romanul-blazon Acasă, departe. În continuare ador filmele și cărțile la subiect, biografiile de navigatori, enciclopediile și jurnalele de călătorie, sînt și acum foarte legat de priveliștea mării și de Constanța, unde mi-am trecut examenele maturității, nu ratez niciodată un muzeu de marină în orașele europene unde călătoresc și încă am drept roman-cult capodopera spaniolului Arturo Pérez-Reverte, La carta esférica (2000), tradus și la noi în 2005 de Mihai Cantuniari. Am rămas un marinar ratat, un marinar eșuat pe uscat, printre cărți, idei și povești, un sea-dreamer de vocație. Cam ca Joseph Conrad, pensionat mult prea devreme. Călătoresc pe mări scriind despre ele, navigînd intens printr-o imaginație colcăind de insule și oceane, trăiesc interior în proximitatea mării, chiar dacă fizic ea nu e întotdeauna lîngă mine. Nu tot ce scriu are legătură cu marea, desigur, fac și cronică literară, scriu texte pe varii subiecte (doctoratul meu e în etnologie și folclor, cu o temă legată de Rai în cultura populară), două dintre romanele mele și cele trei cărți de povestiri nu se referă la mare decît sporadic, au cu totul alte opțiuni imaginare. Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe e o carte de eseuri general-culturale și autobiografice, da, dar la polul opus Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării e un (mic) studiu de antropologie cît se poate de serios, cu bibliografie universală la temă și perspective istorico-literare acribioase.
Pasiunea pentru machete de corăbii e și ea indispensabil legată de parcursul meu biografic și de reveriile marine, e o rămășiță, un erzaț psihic, o altă formă de visare și de scris. E o altă extensie a mea, mai pe scurt. În arta navomodelismului amator am fost un autodidact, în liceu nu am făcut așa ceva, noi eram pregătiți pentru a funcționa pe nave moderne, nu pe cele vechi, cu pînze – singurele care deschid o poveste instantaneu, doar prin simpla lor contemplare. Eu am învățat din mers, citind, văzînd, construind (încă dinainte de liceul de marină făceam corăbioare din lemn, carton, hîrtie și ațe, pe care le dăruiam prietenilor), urmărind reviste de profil, apoi, mai tîrziu, tutoriale pe net. Noi, „cei vechi”, avem încă manualități old fashion, avem abilități practice astăzi dispărute, știm să traforăm cu pînza de bomfaier, să tăiem, să șlefuim, să măsurăm, să lipim ansambluri, să vedem simetrii, să desenăm, să coasem, le-am exersat la orele de atelier de la școală și pe la cercurile tehnice de la Casa Pionierilor, cum se numea atunci ceea ce azi se cheamă Palatul Copiilor. Și m-a ajutat enorm puterea de a-mi reprezenta mental în detaliu realitatea de pe puntea și din arborada unei nave cu pînze, așa cum apar ele descrise în cuvinte, e un jargon destul de complex și de nișat. De peste cincisprezece ani realizez machete de corăbii-personaje, transpuneri de „decoruri” plutitoare din marile romane marine, trecîndu-le din bidimensionalitatea potențială a cuvintelor în tridimensionalitatea formelor tangibile. Pentru fiecare machetă am reparcurs pasaje narative, am asimilat noțiuni de arhitectură navală veche, m-am uitat pe planuri tehnice și m-am străduit să redau la scară veliere cît mai detaliate și cît mai apropiate de ceea ce și-au imaginat autorii romanelor, cînd le-au descris. Cu alte cuvinte, am încercat să materializez fantasme din cuvinte și-n același timp să le fac cît mai verosimile, istoric vorbind (macheta pentru „Pequod”, baleniera din Moby Dick, nu e la mine doar corabia imaginată de Melville, e chiar o balenieră de început de secol XIX, iar cea a goeletei „Speranța” din romanul lui Tudoran nu e doar un decor epic prea bine cunoscut, ci chiar un vas de pescuit olandez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea; și tot așa se-ntîmplă cu vasele din cărțile unor Jean Bart, Henry Dana Jr., Arturo Pérez-Reverte, John Barrow, Captain Charles Johnson, Alexander Exquemelin sau Patrick O’Brian). Sînt cam de mult la nivelul în care, dacă-mi arăți o corabie, îți pot spune imediat ce tip de velier e, din ce secol și de ce, dacă-i caravelă, galion, bric, brigantină, barc, schooner, fregată etc. E greu, desigur, să lucrezi la o machetă precisă, cît de cît, ia timp, efort fizic, putere de imaginație și capacități de proiectare, ia mai ales răbdare, îți trebuie enormă răbdare ca să redai concret tot ansamblul arboradei unei corăbii, cu vergi, scripeți, parîme, cavile, saborduri, scări, tambuchiuri, fiecare la locul său (se lucrează adesea cu penseta, nu exagerez!). Și nu întotdeauna îți iese perfect chiar totul. Eu investesc în instrumente, documente și materiale, oarecum la îndemînă și nu am un atelier special de lucru, machetez în același birou de apartament unde-mi scriu și textele pe laptop. Dar e o reală satisfacție să vezi că, în condițiile lipsei spațiului adecvat și a timpului (machetez în etape doar în vacanțele de vară), ai reușit să reproduci tridimensional, într-un obiect splendid, o corabie pe care doar ai „citit-o”. Și recunosc că-mi place și procesul invers, să introduc într-o poveste o corabie atestată istoric, adică preexistentă ficțiunii, s-o introduc cu toate detaliile ei, s-o „re-scriu” într-un alt fel de prezență. Am făcut asta cu „Bounty” (1787), de exemplu, celebra corabie engleză ajunsă în Mările Sudului (cu binecunoscuta revoltă a echipajului, în 1789), i-am reproiectat destinul în debutul meu ficțional de care am vorbit mai sus. Am făcut-o și cu „Marița” (1834), brigantina valahă din romanul Acasă, departe, despre care documentar se știe atît de puțin, și cu vechiul bric „Mircea” (1882), în biografia romanțată din Jean Bart, argonautul.
Ce mă bucură mult e faptul că am reușit să transform această pasiune strict privată într-o formă de performance, în evenimente publice cu notabile succese, care să adauge, eventual, o altă legitimare personală la aceea de scriitor sau de filolog cu patalama oficială. În ultimii ani mi-am expus machetele în varii locuri, asumîndu-mi aproape gratuit riscurile transportului unor obiecte atît de fragile în cutii concepute special (am avut expoziții temporare la Complexul Muzeal Neamț, la Casa Muzeelor în cadrul festivalului FILIT de la Iași, la Muzeul Național al Marinei, Constanța), cu vernisaje unde explic, povestesc, fac excursuri culturale și împărtășesc plăcerea de-a visa. Fiecare machetă a fost însoțită în expoziție de cartea corespunzătoare, de cîteva informații despre tipul de velier pe care-l reprezintă, despre perioada și despre istoria în care e prinsă. Chiar dacă sînt machete statice, făcute din lemn, plastic, pînză, metal, sfoară etc., cu piese luate din kit-uri, comandate de pe site-uri de profil sau construite de mine de la zero, chiar dacă stau pe suporturi și afișează încremenit mulțimea de detalii și varii dimensiuni (de la unele de 10 centimetri la unele de 60, fără să mai socotesc extensiile vergilor și ale bompresului), ele au navigat la propriu și la figurat prin țară, lăsîndu-și privitorii să imagineze, la rîndu-le, aventurile sugerate atît de convingător în splendoarea lor, ca obiecte ce micșorează realitatea. În jurul lor renasc poveștile din marea literatură a mării, unde corăbiile mele deja există, ca personaje.
Imaginația are această capacitate uimitoare de a transfera dorințele irealizabile în interior și de-a le da, astfel, o materialitate specială. Literatura marină, poveștile de călătorie pe mare, pura contemplare a oceanului sau a obiectelor pe care oamenii au navigat de milenii remitizează printr-o metabolizare interioară nu doar o aventură personală a fiecărui privitor/cititor în parte, ci și o întoarcere la începuturile lumii. E oceanul primordial, fragmentat de insule și continente, e locul unde s-a născut viața și unde oamenii au căutat, navigînd, să descopere noi pămînturi ori să găsească o iluzorie fericire. Cu toții avem o potențială mare înăuntru, pe care o putem face să foșnească în varii ocazii, ea e expresia absolută a tuturor libertăților și descătușărilor. Defulant, hiperbolic și compensatoriu, marea dinăuntru se trezește și răspunde întotdeauna cînd se află în preajma celei din afară, cred c-am experimentat-o cei mai mulți dintre noi.
Adrian G. Romila este scriitor. Ultima carte publicată: Zaruri și minuni, Editura Polirom, 2026.
