În amintirea părinților mei, Rodica și Valentin Constantinescu
Nu pot începe acest articol decît cu o mărturie: există două versuri scrise și cîntate de Tudor Chirilă care mă bulversează de fiecare dată cînd le aud: „Copilul care aleargă către mare / Măcar o dată-n viață să mai fii”. O variantă de lucru imposibilă. Dar ceea ce mai pot face acum este să mă gîndesc la marea copilăriei mele, care mă destabilizează emoțional pentru că îmi aduce aminte de ceea ce unii numesc cea mai frumoasă perioadă a vieții – copilăria. Ce ciudat, cînd ești adult, trec zeci de ani și nu mai ții minte mare lucru (decît elementele esențiale ale vieții – nașterea copilului, moartea unui părinte, vreo boală din care ai scăpat), în timp ce primii (numai) cîțiva ani de viață îți rămîn întipăriți în memorie pînă la final. Ceea ce mi se pare paradoxal este că, în ciuda tuturor greutăților anilor 1980, copiii erau cumva protejați de mizeriile cotidiene ale unui regim insensibil, scelerat, megaloman și inuman. Trăiam într-un cocon. Eram copii, greutățile zilei le suportau adulții. Nu sînt singurul care păstrează față de acea Mare Neagră din trecut o amintire complexă, mai degrabă cu aspecte pozitive decît cele negative care rămîneau acasă, în România comunistă, iar pe litoral încetau să ne mai însoțească/hărțuiască. Propaganda se estompa sau chiar dispărea. Beneficiam de o pauză. Singura prezență a realității tiranice consta în faptul că nu puteam să ne plimbăm pe trotuarul din dreptul vilei de protocol a Ceaușeștilor de la Neptun. În curte erau fazani. Nu sînt sigur dacă nu cumva adulții foloseau un limbaj dublu, pentru a-i desemna cu acest cuvînt pe securiștii pitiți în tufișuri și după copaci, pentru a proteja cuplul divin al socialismului românesc de teroriștii care aveau să răbufnească după 22 decembrie 1989.
Punctul culminant al imensei vacanțe de vară, de aproape trei luni de zile, era tradiționala expediție familială la Mare. Un fapt: nu pronunțam decît primul substantiv comun feminin, căci nu mă puteam gîndi la alte mări. Știam, evident, de la geografie că existau oceane și multe alte mări în lume, dar atunci cînd venea vara și se punea problema să plecăm undeva, acest litoral era desemnat simplu și foarte clar – mergem la Mare. E drept că simplificarea era facilitată de faptul că România oricum are acces la o singură mare, nu ca Elada. Cînd eram copil chiar credeam că marea noastră era neagră, așa cum altele erau roșii sau albe. Nu plecam dis-de-dimineață cum o facem cînd ne îndreptăm spre Grecia – de ce ne-am fi grăbit? –, dar pe la 9 tot o luam din loc. Începea odiseea noastră. Ne deplasam spre litoral cu mașina, celebra Dacie 1300, pe care tata o putea demonta și monta la loc fără probleme. Doar cu o Skodă veche, din anii 1960, a întîmpinat dificultăți mecanice insurmontabile în timpul unei întoarceri de pe litoral, în dreptul orașului Slobozia. Am abandonat mașina acolo și am luat trenul, ceea ce constituia o excepție în timpul copilăriei mele. În compartiment ne-am nimerit cu mai mulți studenți și studente care se întorceau spre case. Un grup vesel. Spre studente nu am îndrăznit să ridic privirea, erau probabil frumoase, bronzate, senzuale, interzise. În schimb, unul dintre tineri sorbea cu multă poftă dintr-o sticlă de Pepsi. Licoarea neagră a atras inevitabil privirea mea, care m-a dat de gol, iar acel băiat, doar cu vreo zece ani mai în vîrstă, a avut marea generozitate de a-mi oferi o sticlă din rezerva sa strategică, amplasată în compartimentul de deasupra.
Odiseea drumului. Făceam șapte sau opt ore (acum, din Cîmpina pînă la Constanța se ajunge în cel mult patru ore, iar distanța se va micșora și mai mult după ce va fi dat, în sfîrșit, în exploatare segmentul de A0 care face legătura între A3 și Autostrada Soarelui). Opririle erau obligatorii – Popasul Privighetoarea de pe șoseaua de centură a Sloboziei unde existau șanse de a se găsi mici, chifle, muștar, Brifcor (și pentru că pe aici treceau coloanele auto de turiști din Polonia, Cehoslovacia și RDG) și Hîrșova, un tîrg obscur în care nu m-am mai oprit de atunci niciodată. La întoarcere, opririle erau mult mai dese (se adăugau Țăndărei, Slobozia centru, Urziceni pentru că, acestea fiind orașe de cîmpie, probabilitatea de găsi legume era mult mai mare, așa că părinții profitau pentru a umple portbagajul – știu, pare incredibil pentru cineva născut după 1990, dar în Cîmpina industrializată nici măcar cartofi nu aveam la discreție și eram obligați să petrecem primele săptămîni de școală la sortatul unor munți de cartofi în mare măsură putreziți).
Țin minte că exista și un top al celor mai bune stațiuni de pe litoralul nostru, iar între acestea Mamaia nici măcar nu figura. Prima era Neptun, apoi urmau Olimpul (care nu avea o plajă grozavă), Jupiter, Saturn, Venus. De dimineață, am auzit un prezentator de radio care oferea ascultătorilor un mare premiu – „un sejur de trei zile all-inclusive într-un hotel de patru stele în stațiunea Venus”. Am rîs superior și chiar mi-am întrebat soția: „Unde naiba este Venus? Cine ar (mai) merge la Venus?”. Deh, așa e cînd te dedulcești la insule ionice, egeene sau cretane, începe să-ți pută nisipul fin de acasă, plaja hectariană, nisipul pompat din larg, maneaua duioasă, versurile bine meșteșugite („porumbele” rimează cu „Gigele”, iar „păsărică” cu „maimuțică”) ale vînzătorilor ambulanți. Adevărul este că nu-mi imaginez unde e Venus. Jupiter este lîngă Neptun, deci Venus e tot pe acolo, pe undeva. Spre Mangalia.
De cîteva ori, părinții au ales să folosim campingul de la Neptun, unde petreceam mai multe zile decît la hotel, pentru că era mai ieftin, dar și pentru că, de regulă, ne potriveam cu alte familii din orașul nostru, chiar cu unele cu care eram înrudiți. Singura problemă majoră era cea a grupurilor sanitare care rareori puteau fi folosite cu adevărat. Mă întreb acum ce gîndeau turiștii din țările pretine și frățești mai de la vest de noi, pe care-i priveam cu multă invidie, despre acest aspect. Veniți cu corturile, își formau adevărate tabere husite (iar unii chiar veneau din R.S. Cehoslovacă), dar nu aveau cum să-și aducă și grupurile sanitare. Erau puține rulote pe vremea aceea. Cu acești colegi de lagăr, mai puțin încorsetați și subjugați decît noi, ne dedam la ancestrala ocupație a trocului și a negoțului. Îmi plăceau mai ales creioanele colorate ale polonezilor. Nu aveau nici ei multe de oferit, dar farmecul obiectelor străine era irezistibil. Demonul capitalismului nu dispăruse și-i locuia pe fiii și fiicele comunismului, căci aproape toți adulții tineri de atunci erau născuți după cel de-al Doilea Război Mondial, cum era și cazul părinților mei. Nu știau ce-i aia economie de piață, dar nici nu aveau cum să se mulțumească cu economia socialistă care era un eșec evident pentru toți, români sau polonezi, redegiști sau bulgari.
Nu mai țin bine minte în ce moment al atît de deprimantei ierni ceaușiste, tata, care era foarte îndemînatic (nu ca mine, un banal utilizator de tastatură), a învățat să țeasă rafie. Își meșterise un cadru din lemn, pe care bătuse cuie la o distanța de un centimetru. Vopsea bobinele de rafie cumpărate din comerțul socialist pentru a obține culori, iar culorile în comunism păreau a fi interzise. Cu răbdare – fuma mult –, apăreau niște dreptunghiuri, pe care le împăturea frumos, iar produsul final era o poșetă. Cum spuneam, lipsurile erau atît de mari încît aceste poșete banale, din rafie, au cunoscut un mare succes. Profesoarele mele erau încîntate cînd le ofeream cîte una, de 8 Martie, spre invidia și bîrfele colegilor mei („D-aia a luat 10 la istorie ochelaristul ăla de Codruț!”). Pînă venea vara, tata meșterise douăzeci-treizeci de astfel de poșete rudimentare, pe care mama le valorifica la plaja nudiștilor, dominată de blondele redegiste și poloneze, pe care le bănuiesc acum ca fiind planturoase, pentru că aveau mai multă mîncare, iar de acolo se întorcea cu Vegeta, supă de pui instant, săpunuri, cafea, țigări și, uneori, gumă de mestecat. Troc socialist. Cînd stăteam la camping pescuiam cu vărul meu în lacul de lîngă acesta. Prindeam guvizi pe care seara îi frigeam la foc de tabără. Ceaușescu transformase niște copii de opt-nouă ani în demni urmași ai triburilor de vînători-culegători-pescari din ceea ce istoriografia comunistă desemna cu dispreț ca fiind Comuna Primitivă. Noi ne întorceam exact la acea comună.
Nu-mi amintesc să fi întîlnit mulți turiști occidentali pe litoralul românesc în anii 1980 și cu atît mai puțin suedeze libertine, însă un incident mi-a rămas în memorie. În grupul nostru de copii apăruse la un moment dat și o fetiță, copilul unei alte familii prietene. Era drăguță-dulcică, altfel nu îmi explic cum și de ce a primit o bancnotă de 10 dolari sau 100 de guldeni, de la niște occidentali generoși. Familia ei s-a dus glonț la shop, pentru a o cheltui. Cred că ne-au dat și nouă niște gumă de mestecat. Nu știu dacă această familie a avut apoi de suportat consecințele (i)legale, căci înainte de 1989 nu numai contactul cu vesticii era strict interzis, iar după o asemenea întîlnire erai obligat să mergi la Securitate pentru a informa autoritățile competente și represive despre eveniment, dar și deținerea de valută era infracțiune. Înainte de 1989, cred că am văzut doar niște ruble.
Tot acest litoral autohton s-a dezumflat precum mingea de 35 în care s-a înfipt un cui. Mă întreb dacă nu era mai bine să nu cunosc nimic altceva decît universul marin al Neptunului sau Mamaiei, nu aș mai fi putut compara nisipul nostru cu nisipul lor, apa noastră plină de alge cu apa lor verzuie și translucidă în care mișună peștișori multicolori, prețurile noastre umflate cu ale lor, rezonabile, bădărănia noastră turistică cu ospitalitatea și zîmbetul lor. Pe de altă parte, nici nu mai înțeleg de ce mi-aș cheltui modestele resurse, strînse timp de un an de zile, pentru o vacanță pe litoralul românesc. Încă we are living in a free country. Viața este scurtă și nu merită irosită la Mamaia betonată, cînd se poate descoperi o insulă elină, de o sută de ori mai spectaculoasă. De pomină rămîne întrebarea fiului meu, de acum cinci sau șase ani. După o zi petrecută la plaja de la Mamaia, m-a întrebat candid: „Tati, mîine la care altă plajă mai mergem?”. Din litoralul nostru nici nu se poate scoate altceva, pur și simplu nu avem cum să remodelăm geografia pentru a-l transforma într-unul elen sau liguric. Ceea ce poate fi condamnat cu tărie este lăcomia românilor, concentrată și în această zonă, construcțiile haotice, retrocedările ilegale, blocurile la doi metri de plajă. De aceea-i mai bine că bulgarii și-au recuperat cele doua județe ale Cadrilaterului – dacă ar mai fi fost ale noastre, am fi betonat litoralul nostru/lor pînă la Varna.
Codruț Constantinescu este istoric și scriitor. Ultima carte publicată: Pasager prin amintiri, Editura Polirom, 2023.
