Mama era specialistă în vacanțe. Și pentru că-i plăceau, dar și fiindcă a fost nevoită să fie: tatăl meu nu era deloc un fan al lor. Așa că cineva trebuia să o facă, să ducă odrasla. Vacanțele erau un alt mod de viață, o instituție. Care funcționa chiar mai bine decît cea a vieții de toate zilele, tributară regulilor României socialiste de atunci. În vacanțe parcă trăiam într-o lume paralelă, supusă mai mult propriilor noastre legi decît celor impuse de organele de partid și de stat. Nu numai că se găseau mai multe de mîncare, printre care și legendarul Pepsi, dar în prezența absolutului pe orizontală (marea) și a celui pe verticală (muntele) exista o mai mare doză de libertate. Parcă senzația difuză de Big Brother se mai disipa aici. Distanța față de orașul în care se desfășurau treburile oficiale părea că oferă un soi de protecție. Și un grad mai mare de permisivitate.
Încă de cînd făceam bagajele, mama stabilea regulile. Așa cum am mai scris, bagajele nu se făceau la întîmplare, ci lucrurile se puneau în cele două imense geamantane maronii, cred că din piele, într-o ordine (se începea cu pantofii și se termina cu hainele care se șifonau cel mai ușor). În respectivele bagaje era totul. De la cearșafuri de plajă la fierbător și colac. Nu puteai lăsa ceva în urmă, pentru că în general în camere nu găseai nimic, iar în magazine aveai mereu surprize. Așa că burdușeai – ordonat, ce-i drept – cele două geamantane pînă nu le mai puteai ridica. Tata sau altcineva din familie ne ducea la gară, de fiecare dată, cu ele. Și ni le urca în tren. De acolo, eram doar noi două.
Mama își construise propriul ei sistem de supraviețuire, care era, de fapt, al nostru, al amîndurora. Care mă includea și mă proteja pe mine. Cînd ajungeam în compartiment (căci trenurile de atunci nu erau Săgeți Albastre), căuta, din priviri, cîte un domn respectabil în jur, care să ne ia, cu bunăvoință, cele două geamantane ca două pietre de moară și să ni le urce pe stativele de deasupra locurilor (căci pe atunci doar acolo erau). De fiecare dată chiar găsea cîte un asemenea domn. Care ni le punea sus cu un zîmbet larg, galant. Dar nu cu vreo galanterie vinovată, ci cu una cuviincioasă. Ajuta o doamnă extrem de prezentabilă, dar, totuși, cu un copil. Orice fel de gînduri pofticioase se cuvenea să rămînă sub obroc. Aparențele se păstrau civilizate. Geamantanele se odihneau la locurile lor. Și noi, reglementar, pe banchetă. Pînă ne pregăteam de coborîre. De cele mai multe ori mergeam la Mangalia ori la Sinaia. În cel din urmă caz, cînd trenul oprea la Comarnic, trebuia să intrăm iar în priză. Atunci nu aveam nevoie de ajutor doar ca să dăm bagajele jos, ci și ca să deschidem ușa vagonului, la coborîre. De obicei aceasta era înțepenită și cineva trebuia să tragă de ea.
După Comarnic se intra în acțiune, din nou, în forță. Mama își exercita iar seducția utilitară, de supraviețuire, asupra altui domn (cel de la urcare se putea să fi coborît deja la Ploiești). Se cerea acum ca domnul în cauză să fie și mai forțos, ca să facă față cu brio și probei cu ușa vagonului. După ce erau date jos cele două geamantane și tîrîte (nu pe roți, căci nu se pomeniseră sau nu aveam noi știință de ele), ne-nghesuiam cu toții (noi două și domnul) pe holișorul trenului, într-o nedorită intimitate de vreo zece minute. Mama se descurca să poarte o conversație de formă, politicoasă și totuși alertă, ca să nu ne simțim prea stînjeniți.
Cînd se apropia stația Sinaia, țin minte că aveam mereu inima cît un purice: nu eram niciodată sigură că ușa vagonului se va deschide. De fiecare dată, însă, se deschidea. Cu eforturi, nu din prima, uneori și cu ajutorul altor pasageri ori al controlorului. Geamantanele coborau, și noi odată cu ele. De cele mai multe ori ne aștepta cineva la gară, un prieten. O lume nouă și liberă ni se deschidea.
Mă lăsam fără griji pe mîna mamei, cu încredere absolută. N-aveam nici un dubiu că le va rezolva pe toate, cu feminismul ei avangardist.
