Scriitor tradus în 13 limbi, președintele Asociației Editorilor și Librarilor din Cehia, fost fizician, alpinist îndrăgostit de munții României și drumeț pasionat de experiențele în natură, pe care pașii l-au purtat pînă în Antarctica. Este crochiul lui Martin Vopěnka, autorul romanului Orașul adormit (Editura Frontiera, 2025) – un SF despre patru frați nevoiți să supraviețuiască într-o lume în care toți părinții adorm și regulile se schimbă peste noapte. Lansat în luna mai, în cadrul unei vizite a autorului la București, romanul a devenit prilej de discuție despre cum citesc copiii o distopie și despre o creație literară în care viitorul reflectă frămîntările prezentului și ceea ce este universal în oameni.
Ați scris Orașul adormit pentru copiii de 10-12 ani. Cum citesc ei un roman complex, care abordează teme ca singurătatea, vulnerabilitatea, anarhia sau perversiunea?
Romanul a apărut inițial în 2011, iar personajele principale sînt inspirate de copiii mei. Nu m-am gîndit neapărat la toate aceste lucruri dure, pentru mine a fost vorba mai degrabă despre aventura prin care trec cei patru protagoniști și despre cum depășesc ei situațiile de care se lovesc. Oricum, copiii sînt mai flexibili decît adulții, așa că și cartea o citesc diferit. Spre deosebire de unii părinți, care se sperie.
V-ați gîndit vreodată la acest roman ca la un roman politic?
Politic nu, fiindcă atunci cînd spunem „politică“ ne gîndim mai ales la ce se întîmplă în prezent, pe cînd mie îmi place să cred că romanul meu are mai degrabă un caracter universal.
Și totuși, în poveste, cînd părinții cad în acel somn inexplicabil, preluarea puterii de către persoane care vor să profite de situație devine o problemă.
Da, dar aici este vorba despre trăsături umane universale. În situațiile de criză se vede cine e dispus să-i ajute pe ceilalți și cine se gîndește numai la propria persoană. Am văzut-o adesea și în călătoriile mele: uneori, cînd trebuie să faci față unor condiții oribile, vezi cum oamenii se schimbă radical doar pentru hrană.
Cum vedeți relevanța acestei povești pentru cititorii din 2025, într-o lume marcată de insecuritate economică, probleme de mediu și tumult politic?
Din păcate, e mai actual decît mi-aș fi dorit și cred că cititorii mei de astăzi fac parte din generația care va trebui să rezolve aceste probleme, dacă nu vrea să dispară. Cred că lumea întreagă e în pericol, însă eu îmi păstrez speranța. În fizica cuantică, pe care am studiat-o, se pot întîmpla lucruri impredictibile. Totul depinde de unda de probabilitate, pe care n-o poți calcula cu exactitate. Iar improbabilul poate fi ceva bun, care să schimbe paradigma vremurilor noastre.
Cum v-a influențat studiul fizicii cariera de scriitor?
Eu mi-am dorit să fiu scriitor încă din copilărie, așa că nu m-a încîntat prea tare să studiez științele exacte. Am ieșit din școală atît de sătul de fizică, încît douăzeci de ani nu m-am mai putut întoarce la domeniu. Dar, în anii ʼ90, am citit o carte de astrofizică foarte interesantă, despre găuri negre și univers, și m-am bucurat foarte mult cînd mi-am dat seama că înțeleg ideile autorului. Asta m-a inspirat să scriu romanul Pátý rozměr [The Fifth Dimension], apoi am continuat să-mi folosesc cunoștințele despre fizică și univers și în alte cărți.
În cele cu acțiunea plasată în viitor?
Da, și mai mult decît atît. În The Fifth Dimension e vorba despre sensul vieții, iar în Láska v čase bezsmrtnosti [Love in the Time of Deathlessness], despre conștiință – fiindcă e un miracol că putem privi lumea dinăuntru și că sîntem conștienți de noi înșine. Am luat noțiunea din fizică, ideea fiind că mintea e similară unui sistem nuclear privit din interior, dar care nu poate fi măsurat din afară, și că aceste sisteme sînt interconectate. Sînt norocos că pot explora astfel de idei în literatură. Dacă aș fi fizician, n-aș putea să public așa ceva fără dovezi.
Personajele din romanul dvs. sînt construite cu multă empatie: cititorul pătrunde în conștiința celor patru copii și le resimte naivitatea, temerile, conflictele lăuntrice. Vîrstele lor fragede sînt redate fidel.
Aici m-au ajutat copiii mei, cărora le cunoșteam foarte bine viețile interioare, frămîntările. Dar faptul că pot să intru în mințile personajelor e un atu al meu și în alte romane: sesizez mișcările fine din conștiința lor. Și sînt foarte conectat la ele în timp ce scriu. Spre deosebire de Milan Kundera, care nu-și iubea neapărat personajele, ci mai degrabă le portretiza în tușe groase.
Orașul adormit are patru ediții în Cehia și a fost tradus pînă acum în șase limbi. A fost receptat diferit acolo față de alte țări?
Avantajul în Cehia e că merg mult prin școli și stau de vorbă cu copiii, în timp ce în alte țări am ocazia asta mai rar. În schimb, la cărțile pentru adulți mi se întîmplă să am recenzii mult mai bune în străinătate decît în Cehia, unde cititorii sînt sceptici, citesc critic și au un set de așteptări care pot fi foarte diferite de realitate. Acasă sînt perceput mai degrabă ca editor, pe cînd în străinătate sînt văzut în primul rînd ca scriitor.
Cum lucrați cu traducătorii dumneavoastră?
Cred că pentru un scriitor e un adevărat dezastru să se nască într-o limbă mică – e ca și cum ai alerga maratonul cu șanse net inferioare celorlalți. Iar unele țări sînt închise traducerilor din cehă, pentru că nu mai există traducători. Eu mă concentrez pe spațiul american, dar apreciez și celelalte traduceri, pentru că orice poveste primește o nouă viață cu fiecare limbă în care e tradusă. Cu traducătorii mei nu mă lansez în dezbateri, dar le răspund la întrebări. De exemplu, pentru traducerea în engleză a cărții Nová planeta [New Planet], traducătoarea ar fi vrut să schimbe numele unui personaj, pentru că semăna prea mult cu cuvîntul „moarte“. Nu am fost de acord.
V-ați implicat în ecranizarea romanului Orașul adormit, ați lucrat cu regizorul Dan Svátek?
La început n-am vrut, dar cînd am văzut scenariul mi-am dat seama că trebuie s-o fac, pentru că dialogurile copiilor semănau prea mult între ele, iar eu voiam să se simtă diferența dintre personaje. Singura dificultate reală a fost lipsa banilor: e o producție cehă independentă, cu buget restrîns. Un alt aspect a fost că n-am putut trage unele duble pe care mi le-aș fi dorit la final, pentru că în jumătate de an actorii copii se schimbaseră mult.
Cum se împacă scriitorul și editorul din dumneavoastră? Se sprijină, se încurcă?
Odată mi-a ghicit în cafea o armeancă și, cînd a privit în ceașcă, a început să țipe: „Ești două persoane în același timp!“. Editorul e un tip realist, dar care știe să-i creeze spațiu scriitorului. Am două mese de lucru: ca editor, o folosesc pe cea din stînga, iar ca scriitor, pe cea din dreapta – unde n-am computer, fiindcă scriu de mînă. Iar cînd lucrez la o poveste, ea rămîne mereu deschisă undeva în fundal, chiar și cînd mă ocup cu lucruri foarte practice. Pentru public, în schimb, e destul de dificil să-mi reconcilieze cele două ipostaze. Însă în calitate de președinte al Asociației Editorilor și Librarilor am avut multe realizări: de exemplu, am reușit să elimin TVA-ul pentru cărți, ceea ce a adus mulți bani industriei noastre. Simt că din poziția asta pot să schimb ceva în societate.
Vorbiți-mi despre scrisul de mînă.
Nu-mi imaginez viața de scriitor fără scrisul de mînă. E o experiență foarte personală și recurg la el doar pentru romane – articolele și poeziile mi le scriu la computer. Am un scris foarte mic și folosesc numai hîrtie pătrată, pentru că îmi creează un fel de spațiu interior, e un fel de topologie a scrisului. Apoi, scriu la două rînduri, las mereu un rînd liber pentru modificări. Cred că e foarte practic, îmi permite să fac lucruri pe care nu le-aș putea face la calculator.
V-am ascultat făcînd o frumoasă paralelă între prima frază dintr-un roman și gestul primei tăieturi pe care o face un sculptor în blocul de materie. Cum vine această primă frază?
Uneori o aștept și cîte o jumătate de an. E un moment esențial, pentru că dacă începutul e slab, întregul roman va fi la fel. Așa că mi-e frică să mă grăbesc, să încep prea curînd. Prefer să aștept pînă cînd sînt pregătit.
Cunoașteți bine România, iar trei dintre cărțile dumneavoastră sînt plasate aici. Cum v-ați documentat pentru ele?
Detest documentarea [rîde – n. r.], dar îmi amintesc ca pe un film toate excursiile prin munții de aici, fiecare loc în care mi-am pus sacul de dormit. M-am atașat de aceste locuri, pentru că în anii ʼ80 nu puteam călători decît în țările socialiste, iar dintre ele, România era diferită de tot ce cunoșteam eu. Era o țară a emoțiilor puternice, dictatura de aici era mult mai rea decît la noi. Dar oamenii îi supraviețuiau prin puterea comunității, deși în sate se trăia aproape ca în secolul al XIX-lea. Satele montane erau izolate, la distanță de două zile de civilizație, iar oamenii erau puri. Pentru mine a fost o experiență foarte profundă.
Simțiți o legătură între scris și mersul pe jos în natură?
Cînd eram tînăr, natura însemna evadare. Astăzi înseamnă energie, spirit vital, asta caut în aer liber. Dar mă tem că încă sînt foarte mulți oameni care nu simt natura. Și e păcat, pentru că acolo se află rezolvarea tuturor problemelor noastre. Iar din aventurile mele în natură vin acasă cu emoții puternice, care se revarsă în scris – nu la fel cum le-am trăit, ci interpretate, presărate în poveste ca un fel de condimente.
