În vara lui 2025, un microfon uitat deschis de un reporter a transmis publicului cu indiscreție neintenționată o conversație dintre cei doi puternici autocrați ai timpului nostru, președintele rus Putin și cel chinez Xi Jingpin, abia sosiți de la o monstruoasă paradă militară la Beijing. Pe aproape era și dictatorul Coreei de Nord, Kim Jong-un, care trăgea cu urechea; sîntem siguri că și amicul lor de suflet din acea vreme, președintele american Donald Trump, ar fi participat cu plăcere la conversație, avînd în vedere marea gravitate și enormul interes al subiectului în dezbatere: nemurirea personală și cum s-o realizezi efectiv, mai ales dacă ai toate mijloacele materiale imaginabile la dispoziție. Putin invoca refacerea de organe prin genetică și inserția de proteze robotice, care să împingă indefinit scadența sfîrșitului; Xi, mai precaut, era de părere că 150 de ani era vîrsta maximă la care oamenii ar putea ajunge peste nu mult timp. Citim ușor subtextul conversației: „Ah, dacă s-ar inventa ceva pentru ca măcar unii oameni, aceia deosebiți, indispensabili popoarelor lor, cel puțin, să nu mai moară! Pentru ca noi să nu mai murim! Sîntem doar cei mai importanți oameni din univers, sîntem aproape zei, avem totul, țări uriașe ne stau la dispoziție. Dar moartea nu ne iartă nici măcar pe noi, deși sîntem excepționali. E o mizerie, o nedreptate, o crimă chiar. I-am arăta noi ei, ba chiar, dacă s-ar putea, am condamna-o la moarte!”.
Conversație ridicolă? Fără îndoială. Și totuși, să recunoaștem că pe undeva noi toți ne simțim întrucîtva solidari cu acei tirani preaputernici ai lumii, așa cum sînt convins că și ei se simt solidari cu celebrul mare împărat al Chinei, Shi Huangdi, care pusese să fie omorîți toți alchimiștii și medicii săi fiindcă nu reușiseră să-i confecționeze elixirul nemuririi. Atîta că autocrații sau miliardarii de azi își permit să-și pună speranțele deșarte în știință: caută în mod concret acest elixir al nemuririi în clonare, inginerie genetică, transumanism, criogenie, protezare robotică. Noi, cei mulți și „mici”, doar visăm. Dar visăm toți același vis – mari și mici, celebri sau anonimi. Toți împărtășim același sentiment de nedreptate, de scandal chiar, înaintea perspectivei morții proprii, în situația în care știm că restul lumii continuă să existe, parcă sfidîndu-ne cu nerușinare. „Nu se poate”, ne vine să zicem și doar jena ne împiedică de obicei să ne exteriorizăm supărarea pe moarte. „De ce acum, de ce nu altă dată, mai tîrziu, dar mai ales de ce eu, de ce tocmai eu să?”
Literatura s-a ocupat destul de frustrarea asta: Béranger al lui Eugen Ionescu din Regele moare, de pildă, strigă disperat ceea ce fiecare din noi gîndim, fie că sîntem sau nu „regi”, precum un Putin sau un Xi: „Soare drag, micuțul meu soare, apără-mă! Pîrjolește și ucide lumea întreagă, dacă e nevoie de o mică jertfă. Să moară cu toții, numai eu să trăiesc veșnic, fie și singur în pustietatea fără margini”. Nu altfel gîndise, la capătul celălalt al istoriei, și regele din Uruk, străvechiul Ghilgameș. Nu moartea prietenului său drag, Enkidu, ucis de zeița Iștar, îl înfricoșează și-l nefericește cel mai mult. Nici moartea celorlalți oameni. Ci propria mortalitate care i se desenează clar înainte, după moartea neașteptată a celuilalt. Ca să scape de ea, aleargă disperat la capătul pămîntului, îl întîlnește pe părintele omenirii, Ut-Napiștim, supraviețuitorul potopului, îi cerșește nemurirea, dar eșuează. Deși e rege, măreț, erou, ba chiar fecior de zeiță, tot trebuie să moară într-o zi. „De ce chiar și eu să mor?”, se întreabă Ghilgameș, ca și urmașii lui întru putere, Caligula, Hitler, Putin, Xi, Kim și cine or mai fi. „De ce chiar și eu să mor?”, se tot întreabă toți Béranger-ii de la începutul timpurilor – regi, profeți, generali, miliardari, cerșetori sau nebuni. „De ce, de ce?”, le ține isonul și omul cel mai comun dintre toți, Ivan Ilici al lui Tolstoi. Sigur, el a învăţat asta şi la şcoală: oamenii sînt muritori, Caius este om, deci Caius este muritor. Ține de logică. Omul în general trebuie să moară. El însă nu e om în general, el nu este Caius, el e Ivan Ilici! Nu-i pasă de logică! Și totuși, și el trebuie să. Nu generalul moare, ci individul, fiecare la momentul lui. Prea puțin, în fond, ne pasă de general. Să-i fie de bine generalului, ba să-i fie de bine și particularului diferit de mine. Eu nu sînt nici general, nici particular. Eu sînt eu. Și eu de ce trebuie să?
Drept răspuns, filozoful arată cu degetul spre morții celebri din trecut. Și tu, oricine ai fi, trebuie să, fiindcă și ei – care erau mult mai buni decît tine – a trebuit să: Chiar și bunul Ancus și-a luat ochii săi de la lumină, / El care decît tine, nefericite, cu mult în multe fu mai bun. / Mulți alți regi și preaputernici pierit-au, care au cîrmuit / Peste neamuri mărețe. […] / Scipio, fulgerul războiului, spaima Cartaginei, / Pămîntului oasele și le-a dat, ca și cînd ar fi fost / Cel mai bicisnic sclav. / Adaugă-i pe descoperitori învățăturilor și frumuseților. / Pe însoțitorii Muzelor […] / Pînă și Epicur s-a dus, apunîndu-i lumina vieții, / El care, prin spirit, a întrecut neamul omenesc și / La răsăritul său, ca soarele, stins-a stelele toate. / Iar tu te vei îndoi și te vei indigna că mori? „Frumoase versuri!” – ale lui Lucretius Carus –, admite fiecare Béranger sau fiecare Ivan Ilici, fiecare președinte, fiecare împărat, fiecare bărbat, fiecare femeie, adică admitem cu toții, cînd ne gîndim la asta sau, de fapt, de îndată ce gîndim. Dar apoi adăugăm: „Dar mie, în definitiv, ce-mi pasă de regele Ancus Martius, de Scipio, de Caesar, de Lucretius, de Maria Stuart, de Karl Marx, de „la très sage Heloïse” a lui Villon, de Villon însuși, de Steve Jobs, de regi, de președinți, de eroi, de poeți, filozofi și savanți, de generali și martiri, de asasini, de preafrumoasele doamne din trecut și în general de toți oamenii buni, răi, deștepți, proști? Ce dacă erau mai buni? Treaba lor, nu le contest meritele. Au murit și gata. Fie-le țărîna ușoară. Eu mă refer la mine. Numai la mine, și sînt indignat! Eu, eu nu vreau să”.
