Pentru „clasici”, cunoașterea era văzută drept un mare, poate chiar drept supremul bine pentru om. „Amintește-ți, dragă Menestratos“, scria Epicur într-o maximă, „că, deși ești o ființă muritoare și ai la dispoziție o viață limitată, te-ai înălțat cu sufletul pînă la eternitate, ai văzut infinitatea lucrurilor și ceea ce va fi și ceea ce a fost.” A cunoaște deci, a ști ce sînt și de ce sînt lucrurile cele mai mărețe și mai importante înseamnă a te apropia de Dumnezeu – fericirea supremă.
În acest caz, ignoranța devenea un rău proporțional cu dimensiunea ei. Dar nu chiar un rău unitar, omogen. Fiindcă nu orice ignoranță e la fel de rea sau chiar rea. Socrate a făcut o distincție fundamentală – dar pe care și azi mulți o neglijează –, deosebind între ignoranța care, ignorîndu-se pe sine, nu știe că nu știe, și ignoranța care, cel puțin, a devenit conștientă de sine. Înaintea acuzatorilor săi el a povestit că oracolul din Delfi l-a declarat cel mai înțelept om. Or, neștiindu-și nici o pricepere sau cunoștință deosebită, care să-l facă să merite această onoare, el a tot încercat să infirme spusele oracolului, conversînd cu oameni cu reputație de știință și competență și punîndu-le la încercare aceste competențe. Rezultatul a fost neașteptat: în urma supunerii la proba dialogului, respectivii presupuși cunoscători s-au dovedit ignoranți în chestiunile cele mai înalte și mai importante – cele etice, în principiu –, nu altfel decît era și Socrate. Cu o diferență importantă, pe care filozoful o explică, povestindu-și experiența avută cu un asemenea „înțelept”: „Mi s-a părut că acel bărbat pare multor altora și mai ales lui însuși a fi înțelept, fără însă să fie. Apoi am încercat să-i arăt că el se crede înțelept, fără să fie. d De aici, desigur, mi s-a tras ura lui și a multora dintre cei de față; însă după ce am plecat mi-am spus că sînt mai înțelept decît acel om. Într-adevăr, se poate ca nici unul dintre noi să nu știe nimic frumos și nobil, însă el crede că știe, fără a ști, în timp ce eu, deși nu știu, nici nu-mi închipui că știu“ (Platon, Apărarea lui Socrate, 21 d-e).
Așadar, la Socrate al lui Platon ignoranța aceasta devine sămînța cunoașterii omenești: numai cel pătruns de conștiința propriei ignoranțe reușește, eventual ajutat de un bun profesor, să învețe ceva semnificativ, ajungînd din neștiutor un știutor. Acest ajutor este ceea ce s-a numit „maieutică” – arta de a „moși” mintea celui care vrea să învețe. Exemplul celebru este acela al unui băiat fără nici un fel de instrucție matematică, un sclav ignorant al aristocratului Menon (din dialogul omonim), care, „moșit” de întrebările lui Socrate, a reușit să redescopere aparent de la sine și din sine soluția unei probleme de geometrie – știință pe care n-o învățase niciodată –, dar nu înainte de a fi devenit conștient că primul său răspuns pripit, dat drept soluție, era fals.
Ignoranța capătă astfel o dimensiune morală fundamentală: ignoranța, să-i spunem, de ordinul I, aceea care se ignoră pe sine, care se crede și se pretinde cunoaștere, fără a fi, e nu doar incompetență într-un domeniu, ci și un viciu moral: pretinzînd în mod fals a fi ceea ce nu este, ea promite să dea ceea ce nu are; minte însă, îi amăgește pe alții, dar chiar și pe purtătorul ei, care cade pradă propriilor iluzii. Căci omul care îi induce pe alții în eroare, vînzîndu-le falsuri și pseudo-cunoștințe, este nu numai un impostor și un falsificator, ci și un ins mărginit moral, și asta din vina lui. Într-adevăr, refuzînd să se cerceteze cu onestitate mai întîi pe sine și să-și constate ignoranța și, în general, precaritățile, el își refuză deliberat orice acces nu doar la cunoaștere, dar și la o ameliorare în general și, mai ales, acceptă să trăiască în eroare și viciu deopotrivă față de alții și față de sine însuși.
Cît despre cealaltă ignoranță, aceea, s-o numim, de ordinul II, proprie celui care știe că nu știe (ba chiar, uneori, se îndoiește că ar ști cu adevărat altceva decît faptul că nu știe), ea nu mai este un rău moral; de fapt, ea ajunge în vecinătatea virtuții, chiar dacă nu este încă binele. Dovedește onestitate față de sine și ceilalți, credință în valoarea cunoașterii și a adevărului, speranță că ele sînt posibile. Abia odată cu acest tip secundar de ignoranță, se deschide calea spre cunoaștere efectivă, „pozitivă”, dar și de progres personal, căci a căpăta un acces la ființa adevărului înseamnă un acces și la adevărul ființei.
