Foarte mulți oameni și, ceea ce-i mai grav, un număr considerabil de oameni politici de pretutindeni (ai noștri se includ cu asupra de măsură) par să ignore foarte multe dintre adevărurile și legile economiei. Ba ai uneori impresia că le refuză pur și simplu. Faptul are consecințe neplăcute, adesea grave. Motivul principal stă, cred eu, în cîteva particularități ale acestor adevăruri și legi.
Mai întîi, multe dintre ele sînt contraintuitive. Un exemplu clasic este cunoscuta „lege a lui Gresham”: dacă pe o piață circulă simultan două monede, moneda mai rea tinde s-o elimine din circulație pe cea mai bună, care va deveni invizibilă. Dacă reflectăm puțin, înțelegem de ce: moneda bună este tezaurizată. Dar trebuie să reflectăm. De asemenea, e contraintuitiv să accepți că valoarea de piață a bunurilor e cu totul altceva decît prețul lor de cost. Neînțelegîndu-se acest adevăr, s-a născut celebra și falsa „lege a valorii” a lui Karl Marx, potrivit căreia valoarea bunurilor este dată de munca „socialmente necesară” pentru producerea lor. Crezînd în această lege, industria planificată socialistă a produs nenumărate bunuri, a căror producere costase „muncă socialmente necesară”, dar care refuzau să se vîndă în cantitățile planificate. Deși ne folosim mereu de bani-bancnote (ba chiar electronici), e destul de dificil să înțelegem pe deplin cum e cu putință ca niște simple hîrtii să aibă atîta valoare. Mai mult, ne e greu să înțelegem intuitiv cum e cu putință ca o companie listată la bursă să cîștige sau să piardă într-o zi milioane sau chiar miliarde, fără a se întîmpla nimic în compania respectivă, fără a primi sau a adăuga ceva material. Și fiindcă înțelegem greu intuitiv așa ceva, avem impresia că e ceva „necurat” la mijloc cu banii. Mulți oameni care își țin economiile la bancă nu știu că de fapt banii lor nu se află la bancă, închiși într-un seif mare, ci în circulație sau investiți în cine știe ce fond, și cred că ar fi destul de îngrijorați s-o afle.
Multe, dacă nu chiar toate adevărurile contraintuitive ale economie pleacă, cred eu, de la faptul că, pe de o parte, noi înșine sîntem subiecții acestor legi (ele se realizează prin intermediul oamenilor), dar, pe de altă parte, ele au mult din obiectivitatea legilor naturii. Într-adevăr, noi trăim cu iluzia că ceea ce noi înșine „facem”, putem și controla decisiv. În cazul bunurilor materiale, această iluzie voluntaristă este mai mult sau mai puțin adevărată. Dar odată ce trecem în domeniul bunurilor cu o puternică încărcătură simbolică (și economia utilizează predilect astfel de bunuri simbolice, precum banii, brand-urile, valorile pe bursă, creditul etc.), lucrurile se schimbă. Într-adevăr, deși oamenii au inventat cumva economia cu instrumentele ei, totuși putem controla numai în mică măsură efectele, mai ales atunci cînd guvernele acționează în spirit voluntarist. Exemplu clasic, mereu repetat: un guvern vrea să-și mărească veniturile. Decide să acționeze în baza iluziei voluntariste, presupunînd că stăpînește economia țării. Mărește cantitatea de bani pe piață, eventual mărind fără discernămînt salariul minim și alte salarii din domeniul bugetar – ceea ce urmează să aducă și impozite mărite. Or, se constată că destul de repede moneda națională se depreciază în raport cu alte valute și se instalează inflația care erodează veniturile abia mărite. Nemulțumit, Guvernul continuă să procedeze voluntarist și presupune că „vina” aparține corporațiilor sau băncilor pe care decide să le taxeze suplimentar. Rezultatul va fi o micșorare a creditării, o fugă a capitalurilor și, în general, un declin economic. Ce-i drept, aceste consecințe nu au loc imediat și faptul este din nou o cauză pentru caracterul contraintuitiv al adevărurilor economice. În timp ce legea gravitației acționează instantaneu și un corp nesusținut cade îndată ce i se dă drumul, legile economice acționează cu un anumit recul; economia nu „cade” imediat ca urmare a acțiunilor eronate ale guvernelor, efectul nu urmează nemijlocit cauzei și de aceea guvernele și oamenii în general pot merge pînă la a nega cauzalitatea respectivă, atunci cînd ea nu le convine.
Mai există și o altă iluzie în economie: cînd lucrurile merg rău în economie, sîntem tentați să aruncăm răspunderea asupra unor oameni sau entități concrete: anumite bănci, anumite corporații, chiar anumiți oameni de afaceri, anumiți politicieni. E mult mai greu de acceptat faptul că există cicluri economice obiective, care determină ca perioadele de criză să revină periodic, aproape indiferent de răspunderea individuală a anumitor entități. (Aceasta nu e o invitație la fatalism, ci o invitație la prudență în acțiune, la moderație și luciditate.) Guvernele, ca și electoratele, au nevoie, în momente critice, de țapi ispășitori, și aceștia nu pot fi recrutați punînd la stîlpul infamiei „ciclurile Kondratiev”. Remarcabil este însă că desemnarea „vinovaților” și măsurile voluntariste luate cu această ocazie, în general nu înlătură criza, ci chiar o agravează. De exemplu, un guvern care, speriat de inflație, impune prețuri fixe în anumite domenii – de exemplu, în energie, cum a făcut al nostru – va crea o problemă energetică, fiind obligat să recurgă la importuri scumpe, ceea ce va dezechilibra balanța de plăți, iar pentru a o reechilibra va trebui să se împrumute. Consecința va fi, printre altele, slăbirea în continuare a monedei naționale și accentuarea inflației, cît și deficitul comercial.
Dar guvernele pretind cu aplomb în aceste cazuri ca și în multe altele că „au controlul”. Iar populația, în mare parte, crede în această iluzie voluntaristă, ba chiar cere ca guvernele să controleze prețurile, să mărească salariile și beneficiile sociale, să oblige băncile să limiteze dobînzile la credite sau să creeze artificial locuri de muncă. Iar cînd lucrurile nu se întîmplă așa cum se speră, populația crede în existența țapilor ispășitori desemnați de guverne sau de lideri populiști, fiind gata să-i sacrifice pe „vinovați” pe „altarele” interesului public, așa cum în alte timpuri îi sacrifica pe altarele zeilor.
.jpg)
