Machiavelli spunea că există trei feluri de oameni de stat, dacă îi privim din perspectiva consilierilor lor: cei foarte buni, care știu singuri ce au de făcut și deci n-au nevoie de consilieri; aceștia însă, adaugă imediat florentinul, sînt extrem de rari. Urmează cei destul de buni care, deși nu știu singuri ce au de făcut, înțeleg și urmează sfatul consilierilor lor, cînd sînt competenți. Aceștia sînt mai numeroși, dar nu sînt nici ei foarte mulți. Și vin la urmă cei mai răi și care abundă: aceștia nu înțeleg ce au de făcut nici dacă sînt bine sfătuiți.
Eu cred însă că fie și cei mai buni dintre oamenii de stat, chiar presupunînd că știu ce au de făcut, au nevoie de buni consilieri. De ce? La ce bun?
Mai întîi și în mod esențial, fiindcă nimeni nu le știe pe toate, mai ales în lumea noastră atît de complicată: nu poți avea cunoștințe la fel de bune de finanțe, economie, justiție, securitate, politică externă, educație, societate etc. și, în același timp, să fii și un excelent comunicator al măsurilor pe care le iei. A pretinde direct sau indirect că te pricepi la prea multe domenii este echivalent cu a te declara involuntar ignorant. Sîntem astăzi tot mai incapabili să acoperim singuri marile domenii de cunoaștere și de competență. E suficient așadar dacă omul de stat știe să decidă în cunoștință de cauză. Dar asta înseamnă să aibă acces la respectivele cunoștințe și informații, nu numai la cîteva cifre sau statistici; de asta are nevoie de niște specialiști în domeniu capabili să-l ajute. A întîrzia, în aceste condiții, numirea de consilieri în anumite domenii-cheie sugerează – indiferent de rezultatele obținute – aroganță și limitare intelectuală. Dacă întîrzierea e mare și nu conjuncturală, omul de stat arată că este atins de marele viciu denunțat cîndva de Socrate: ignoranța care se ignoră pe sine, considerîndu-se fals știință – ceea ce devine repede distructiv pentru acțiunile întreprinse. Nu mai este nevoie de dat exemple istorice.
Pe de altă parte, a avea consilieri care au nume cunoscute servește și unui scop cumva „machiavelic”, dar care nu poate fi neglijat întotdeauna: dacă lucrurile n-au mers bine, să ai pe cine da vina. Mai ales purtătorul de cuvînt poate fi util în această funcție: pe de o parte, el poate corecta gafele de comunicare ale omului de stat spunînd că acela a fost rău înțeles; pe de alta, el însuși poate fi certat, ba chiar demis, la nevoie pe motiv că și-ar fi depășit mandatul. Pe scurt, diferiții consilieri pot servi la nevoie și drept „amortizor” de șoc între omul de stat și public (presă mai ales).
Eu mai văd însă un folos major al consilierului pentru bunul om de stat – dar al consilierului autentic, nu al sicofantului și curteanului lingușitor –, un folos capital: acest consilier pe care îl numesc „adevărat” oferă omului politic, pe lîngă care funcționează, putința de a se vedea contrazis neîncetat, chiar și atunci cînd are dreptate. Într-adevăr, exercițiul puterii îl face pe omul de stat, chiar și într-o democrație, tot mai îndepărtat de autenticul vieții, tot mai închis în propria găoace a puterii, tot mai tentat de irealitate, tot mai sedus de propria imagine flatantă pe care curtenii nu ezită să i-o întrețină. Treptat i se instalează sentimentul că el e cel mai bun, cel mai drept, cel mai competent și că diferitele eșecuri nu sînt decît rezultatul unor conspirații ale inamicilor interni și externi – ceea ce este fals într-o mare măsură. Cu cît această perspectivă conspiraționistă îi devine mai familiară, cu atît lucrurile vor merge mai împiedicat; și cu cît piedicile se vor înmulți, cu atît va tinde să creadă că numai urzelile conspiratorilor sînt responsabile. Cum să scape de acest funest cerc vicios, care a distrus imperii și state moderne și care, azi, constatăm că e prezent în cabinetele celor mai mari puteri ale lumii?
Există un singur mijloc: să accepte printre consilieri pe unii (sau măcar pe unul singur) care să aibă și curajul, dar și, cumva, misiunea de a-l contrazice sistematic, fără a le fi teamă că-și vor pierde funcția. Dacă el, omul de stat, a greșit, atunci consilierul îl poate îndrepta; dar și dacă omul de stat are dreptate, contrazicerea și controversa care urmează sînt de folos, căci înlătură posibilitatea ca opinia alternativă să fi fost impusă prin exercițiul autorității, fără reflecție suficientă și fără argumente decisive, numai spre a face pe plac omului puternic. De aceea consilierul pregătit să-și contrazică șeful în orice situație, contestîndu-i opiniile nu neapărat fiindcă ar fi greșite, ci fiindcă nu pot fi decît decît opinii omenești, adică failibile, este, după mine, cel mai prețios dintre consilieri, mai prețios decît consilierul ultracompetent în domeniul său. E bun și acesta, fără îndoială, dar celălalt mi se pare indispensabil pentru o guvernare de calitate. El este „adevăratul” consilier. Primul atrage atenția asupra unui domeniu de competență printre altele multe; celălalt însă atrage atenția asupra universalei și fundamentalei noastre incompetențe: umanitatea.
Se știe că Iulius Caesar pusese un sclav să-i strige de fiecare dată cînd ieșea din casă: „Amintește-ți că ești om”. N-a fost suficient pentru ca dictatorul să nu se creadă descins din zei. Altfel ar fi stat poate lucrurile dacă ar fi permis să i se spună același lucru, dar nu lîngă casă, ci în Senatul roman, și nu de către sclavul personal, ci de către oameni liberi.
P.S. Mă îngrijorează că președintele Dan ezită (sau evită) să-și completeze echipa de consilieri. Și aș fi încîntat dacă ar avea puterea să aibă, printre ei, și pe acela pe care l-am numit „adevăratul consilier”.
