Mi-e greu să înțeleg de ce șeful statului, în aceste momente, ar lua apărarea unei categorii cu adevărat privilegiate, cum sînt magistrații, cerînd îndulcirea legii care urma să reducă – oricum nu cu mult, de fapt – acele privilegii. A invoca faptul că judecătorii și procurorii „ar munci prea mult” e o ofensă mascată la adresa altor categorii, precum medicii, de exemplu, mai ales cei din spitale, dar și a multor altora: de ce nu spunem că și actorii din teatre muncesc „prea mult”, ori învățătorii, ori șoferii de TIR-uri, ori constructorii? Și, bineînțeles, nici unii, nici alții, nici atîția n-au nici pensii mai mari decît ultimul salariu (în sine, foarte mare la nivelul României), nici posibilitatea de a se pensiona sub vîrsta de cincizeci de ani, așa cum este cazul magistraților. Aș zice că dl Dan a făcut trei erori, vorbind așa cum a făcut-o, ba chiar încercînd să obțină de la Guvern o modificare a proiectului de lege.
Mai întîi, a venit fără cifre comparative solide (în țară și față de categorii similare în UE) prin care să-și justifice demersul.
Apoi, a părut să nesocotească nu numai privilegiile acestei categorii, dar și faptul că ea tocmai încerca să anuleze voința legislatorului printr-o grevă ilegală, care nu poate fi numită decît șantaj.
În fine, nu a evocat, cu prilejul intervenției domniei-sale, criticile justificate pe care societatea le-a formulat de mult la adresa magistraților: lentoarea proceselor, lipsa de uniformitate a sentințelor, pedepsirea prea blîndă a unor infractori, eșecul marilor procese, precum al Revoluției, Mineriadei etc. Chiar dacă nu toate eșecurile pot fi atribuite în exclusivitate magistraților, responsabilitatea lor rămîne esențială și ea a lipsit din discursul președintelui de atunci și de mai tîrziu.
Președintele are, desigur, înscrisă în „fișa postului” faimoasa „mediere” între grupuri și categorii, cît și între puterile statului. Se pare însă că dl Nicușor Dan a înțeles destul de curios această responsabilitate constituțională.
Nu cred că „mediere” înseamnă să iei partea celor care se agață cu „colți și gheare” de marile lor privilegii și, totodată, refuză să accepte o reală reformă sub diferite pretexte și care, în plus, prin poziția lor specială, pot șantaja statul și societatea fără a risca mare lucru pentru ilegalități – de vreme ce tot ei sînt și jucători, și arbitri.
Dar „medierea” cu favorizarea necuvenită pare să fie o constantă a primelor luni la Cotroceni ale dlui Dan. Iar asta e frustrant. Într-adevăr, nu înseamnă „mediere” nici să faci gesturi simbolice discutabile în favoarea neolegionarilor. A lipsi de la Ziua Marinei, în contextul agresiunii rusești la Marea Neagră, în schimb a fi prezent la locuri frecventate de neolegionari mi se pare supărător și n-are nimic din ideea de „mediere”. Nu trebuie să fim „înțelegători” față de neolegionari, ci dimpotrivă. Nu trebuie să arătăm nici un fel de solidaritate, nici măcar simbolică, cu cei care dezvoltă în continuare teorii ale conspirației și care instigă la ură și la răsturnarea ordinii de stat.
Așa-zisa „mediere” este, de altfel, și un gest inutil ca eficiență: nu cred că „suveraniștii” îl vor aprecia mai mult pe Nicușor Dan pentru că vizitează mănăstirea Sîmbăta cu familia de 15 august. Experiența a arătat în alte țări că imitarea suveraniștilor și a extremiștilor de către centriști nu aduce cîștiguri politice relevante. Atîta vreme cît votanții extremiștilor au la dispoziție originalele dure, ei le vor prefera unor cópii palide și suspecte. În schimb, centriștii s-ar putea să piardă susținerea propriilor votanți, care se vor simți dezamăgiți și derutați.
Pentru a spune lucrurilor pe nume: nu l-am votat pe dl Nicușor Dan ca să facă temenele Justiției corupte și ineficiente, ci ca să susțină reformarea ei, fie și prin retragerea unor privilegii necuvenite și pe care aproape întreaga societate le respinge. De asemenea, nu l-am votat ca să facă gesturi simbolice în favoarea extremiștilor, nici ca să retrimită în Parlament o lege care penalizează ceva mai hotărît discursul urii. Domnia-sa, pe bună dreptate, a condamnat o violență recentă împotriva unui lucrător imigrant din partea unui tînăr despre care s-a aflat că are convingeri neonaziste. Dar ce valoare au asemenea condamnări verbale, dacă unele gesturi politice ale sale merg în contracurentul lor?
Sînt, pe de altă parte, uimit de inabilitatea dlui Dan: ar fi putut profita, fie și sub raportul imaginii, de intervenția în favoarea magistraților – oricum neavenită – spre a le cere acestora, în schimb, mai multă hotărîre în combaterea fenomenelor extremiste, șovine, antisemite, rasiste. Ar fi avut sens să le ceară imperativ – poate chiar într-o ședință a CSM-ului – să nu-i cruțe pe oamenii politici care practică discursul urii, nu numai pe simplii cetățeni. Ar fi diminuat puțin gafa sa dacă ar fi declarat că, în schimbul salariilor, pensiilor și al altor privilegii, magistrații trebuie să livreze mai mult – nu cantitativ, ci calitativ – în războiul declanșat de forțe interne și externe împotriva democrației și a statului de drept.
Uneori mi se pare că dl Dan își dorește să fie pe placul mai ales al celor care nu l-au votat. Nu l-am văzut exprimîndu-se abrupt față de ieșirile scandaloase ale unor politicieni din AUR, SOS, POT. Nu l-am văzut insistînd că cei care conduc campaniile grave de dezinformare trebuie să fie depistați și pedepsiți. (În schimb, întîrzie curios de mult numirile la SRI și SIE. Întîrzie din convingere sau din calcul, puțin contează. Cred că și susținerea cel mult „căldicică” pe care o arată lui Ilie Bolojan și măsurilor sale aspre merge în aceeași direcție: ezitarea de a se angaja mai hotărît de partea acelei societăți care l-a votat.)
Probabil, își imaginează că pe „noi” oricum ne are încolonați cuminți în spatele domniei-sale, fiindcă, pasămite, n-avem alternativă. Să i-o spunem limpede atunci: dacă crede asta, din punct de vedere moral e nedrept, iar din punct de vedere politic e greșit.
