Pe timpuri, lumea știa una și gata: laudele fără perdea și nerușinate erau adresate dictatorilor. Nu democraților, vreau să spun. Nu era Stalin numit „strategul genial”? Nu devenise Ceaușescu „genialul conducător”? Mai țineți minte tomurile groase de Omagii, publicate cu ocazia diferitelor congrese și conferințe ale PCR? Cînd printre semnatarii acelor grețoase texte se regăseau unii oameni de cultură, de știință etc., îi priveam cu dispreț și critic. De fapt, una dintre gloriile celebrei „rezistențe prin cultură” era și aceea că respectivul sau respectiva reușise să se sustragă unor asemenea temenele scrise, cvasi-obligatorii sub un pretext oarecare. Dar, iarăși, era vorba despre lideri totalitari, pozînd în împărați neîncoronați ai țărilor lor nefericite.
Și ce am văzut noi acum, zilele trecute, pe toate ecranele din lume? Liderii principalelor țări europene – Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, plus Finlanda, plus șeful NATO și șefa Comisiei Europene – făcînd temenele înaintea nu a unui împărat, sau mare mogul, sau sultan, ci a unui președinte de republică, ales liber, dar stăpîn, desigur, peste o uriașă putere. Sigur, scopul a fost nobil: salvarea lui Zelenski, a Ucrainei și, implicit, și a Europei, amenințați de noul țar pe care – nu se știe bine de ce – Trump îl îndrăgește sau îl admiră. Dar nu era nobil în felul lui și scopul unor semnatari de omagii de pe vremuri? Nu spuneau ei oricui voia atunci sau a vrut mai tîrziu să-i asculte că, fără semnătura lor pe un text standard, uneori pe care nici măcar nu-l scriseseră personal, ar fi fost desființată o editură, un teatru ar fi dispărut, ar fi fost blocată o manifestare științifică ori demolată încă o biserică? Căci dictatorul, mereu nemulțumit, cerea asemenea laude de la supuși nici măcar ca să facă ceva bine, dar cel puțin ca să nu se dezlănțuie în rău. Trebuia adormit cu omagii, calmat cu epitete lingușitoare ca să fie amortizate puțin șocurile unui regim arbitrar și imbecil.
Aidoma și acum. Scopul a fost și acum nobil. Iar acțiunea colectivă a europenilor, bine coordonată, bine calibrată, bine capacitată, a avut un sens nobil și el. Dar spectacolul atîtor oameni de stat, atîtor oameni liberi, tămîindu-l pe bătrînul clovn, mulțumindu-i de zeci de ori pe oră, explicînd înaintea camerelor cît de măreață este conducerea sa – deși noi știam perfect că în fapt absolut toți îl disprețuiau, îl considerau o rușine pentru națiunea lui și timpurile noastre, dar mai ales că strîngeau din dinți, înciudați pe ei înșiși, fiindcă fuseseră obligați la asemenea gesturi de supușenie și de înjosire publice. Puțin a lipsit să nu-l declare „genial” pe cel care le primea omagiile cu sentimentul că îi sînt cuvenite, fiind chiar vrednic nu numai de Nobelul păcii, dar și de răsplata eternei fericiri paradiziace, de parcă Dumnezeu ar fi fost și el încadrat printre lingăii lui de serviciu. A fost necesar, repet, pentru salvarea Ucrainei din labele rusului, dar pe timpuri nu ziceau cam la fel aducătorii de omagii, anume că acțiunea lor a fost necesară și salutară?
Da, numai că măcar ei trăiau pe atunci în dictatură. Asta reprezenta o scuză, ba chiar un fel de justificare. Așa erau timpurile, oftau ei. Oftam și noi. Ofta toată lumea... Dar acum în ce fel de regimuri trăim? În democrații? Ei, aș! Și totuși, da: bătrînul smintit e președintele ales democratic al celei mai mari republici a lumii, veche de un sfert de mileniu. Ceilalți, la fel, sînt liderii celor mai mari democrații și țări ale Europei. Popoarele lor au inventat tiparul, trenul, avionul, au descoperit electricitatea, dar mai ales au făcut revoluții, au decapitat regi, au proclamat libertăți, au administrat imperii. Iar acum, „cruda necesitate” i-a adunat pe toți într-un cor smerit de purtători de omagii în auzul întregii lumi, în jurul unui pretins Cezar decrepit. Și culmea, ceea ce, în esență, i-au cerut era firesc și evident; mai mult, era în interesul clar al Statelor Unite. Doar că președintele zănatic e incapabil să priceapă și trebuie convins de o echipă de președinți și prim-miniștri deveniți adulatori de ocazie. Iar publicul american, în loc să reacționeze și să întrerupă aceste exerciții de flaterie pe care un Napoleon le-ar fi primit cu îngăduință și cu un pic de ironie, iar un Stalin ca pe ceva absolut datorat, își continuă flirtul cu demonii unei autocrații în formare, părînd adormit și anesteziat. Omagii, lingușeală, laude deșănțate, tămîiere devenite mijloace supreme de convingere printre cele mai mari și mai vechi democrații – nu-i absurd? Nu-i ridicol? Nu-i sinistru? Nu-i rușinos – pentru el, pentru ei, pentru noi, pentru toți?
