Recent, INSCOP și IICCMER au publicat o baterie de sondaje de opinie „ale nostalgiei”. Rezultatele au șocat: aproape 56% din respondenți au declarat comunismul mai degrabă „un lucru bun”, contra doar 34% care l-au apreciat drept un lucru rău. De asemenea, sfidînd complet toate datele obiective, 48% erau de părere că „se trăia mai bine” pe atunci, tot cam atîția că se promovau mai multe „valori morale, 75% că era mai multă siguranță și un neverosimil 85% – că mîncarea „era mai sănătoasă”. Încununarea: 66% cred că Ceaușescu „a fost un lider bun”! (Omit acum alte date similare din care rezultă că majoritatea crede că produsele culturale erau mai bune, că țara era mai bogată și mai respectată pe plan internațional etc.)
Surpriza cu adevărata mare și nu suficient comentată este, după părerea mea, faptul că o majoritate a românilor nu ignoră totuși realitatea represivă a regimului comunist. Astfel, din același sondaj rezultă că peste 80% din cetățeni cred că pe atunci era mai puțină libertate; de asemenea, majorități consistente știu că pe timpul regimului comunist s-au comis abuzuri grave și crime (60%), că exista o penurie cronică de alimente (94%), că existau restricții severe pentru călătoriile în străinătate (92%), că accesul la funcții de conducere era limitat la membrii de partid (72%) sau că sute de mii de români au fost torturați și uciși în închisori (72%). Cunoștințe care, iată, n-au condus la rezultatul la care ne-am fi așteptat.
Cum interpretăm aceste discrepanțe masive? Se pare că a vorbi numai despre dezinformare și război hibrid din partea Rusiei este insuficient. Cifrele „nostalgice” rămîn mari (deși scad) chiar și la cei cu studii superioare și presupus mai bine informați. De asemenea, deși poate fi adevărat că foarte mulți privesc cu „nostalgie” regimul comunist, deoarece sînt foarte supărați pe actualul regim și furioși pe actualii lideri, singur acest fapt nu explică aparenta disonanță cognitivă a majorității. Cum poți în același timp să afirmi că pe atunci, pe de o parte, „se trăia mai bine” și, pe de alta, că era „mai puțină libertate” și că „se comiteau abuzuri”? Cum poți susține, pe de o parte, că „țara era mai bogată”, dar că, pe de alta, exista o penurie alimentară? Și cum îl poți considera „bun” pe Ceaușescu? Sînt oamenii absurzi?
Există mai multe interpretări posibile, unele complementare și nu concurente. Eu vreau să vorbesc despre un aspect „de fond”, susținut mai demult și în cartea mea Miracolul (Humanitas, 2013). Este ceva, la drept vorbind, neplăcut, greu de admis pentru noi toți, democrații, pentru toți cei care am crezut cîndva în Lumini (și poate mai credem puțin, într-un ungher al minții): omul, în majoritatea lui, este o ființă profund conformistă și gregară, care preferă un control paternalist unei libertăți care îi pune pe umeri responsabilități majore și-l face stăpîn al propriului destin. Mai mult: libertatea autentică (ce trebuie distinsă de eliberare) merge împotriva instinctelor colectiviste ale speciei; e nesuferită și, dacă e pusă în balanță cu alte valori – precum egalitatea (fie și în mizerie), siguranța, supunerea, conformitatea cu grupul –, pierde în ochii unei majorități. Așadar, în opinia mea (incorectă politic), majoritatea românilor nu declară mai bun regimul comunist (așa cum le apare lor, în perspectiva timpului) în ciuda faptului că știu că nu exista libertate, ci îl declară mai bun și din cauză că nu exista libertate. „Se trăia mai bine” pe atunci, cel puțin în parte, cred ei, nu deși, ci fiindcă oamenii erau mai puțin liberi: ei știu că televiziunea era restricționată la două ore pe zi, că absolvenții trebuiau să se prezinte la orice post cînd erau repartizați, ba chiar că oamenii erau supuși represiunii, dacă se abăteau de la normele regimului. Sînt astea, în ochii lor, neapărat defecte ale regimului? Sau sînt acceptabile servituți?
Ni se pare paradoxal rezultatul, pe care-l tratăm drept disonanță cognitivă, dar asta numai dacă persistăm, în spiritul Luminilor, în a vedea în libertate supremul bun, cel care dă esența și legea umanității. Și ea chiar este așa, dar nu pentru toți, ci pentru o minoritate – nici măcar neapărat una cu necesitate instruită, deși instrucția și educația au contribuția lor pozitivă. Altminteri, conformismul la valorile grupului, servilismul față de dispozițiile șefului, tendința de a da vina pe alții pentru insuficiențele proprii, șovinismul față de „străini”, preferința pentru miturile colective, oricît de false – toate sînt dominante ale istoriei omenirii în toate timpurile și toate locurile. Perioadele de autentică libertate rămîn puține, limitate în timp și declinul respectivelor sisteme libere este rapid, așa cum se vede azi în întreg Occidentul. Pe de altă parte, de multe ori atunci cînd au loc revolte împotriva opresiunii, oamenii se eliberează de acea opresiune numai pentru a ajunge repede într-o și mai mare nelibertate – așa cum ne învață exemplele revoluțiilor franceză, rusă, chineză, cubaneză, iraniană etc. Poate că, așa cum spunea disidentul rus Aleksandr Zinoviev, la mijloc este și faptul că majoritățile sînt, prin natura lor, mediocre, iar regimurile nelibere favorizează mediocritatea, privind cu suspiciune talentul autentic, inițiativa, nonconformismul, excentricitatea creatoare, simțul critic, curiozitatea în gîndire.
Cred deci că „nostalgia pentru dictatură”, deși poate fi diminuată printr-o educație adecvată, prin informare, prin modele sociale pozitive și o guvernare acceptabilă, rămîne o componentă imposibil de extirpat într-un segment important, pesemne majoritar al unei populații, oricare ar fi ea. La urma urmelor, în schimbul tuturor neajunsurilor ei, servitutea are această mare „calitate”: generoasă, ea oferă omului un alibi comod pentru neajunsurile proprii.
*
Cînd e prins de Dumnezeu că a mîncat din fructul oprit, Omul (Bărbatul), fără nici o ezitare, dă vina pe Femeie, dar și, tacit, pe Dumnezeu, care i-ar fi dat-o drept soață; iar Femeia, tot fără nici o ezitare, dă vina pe Șarpe, care ar fi amăgit-o. Cine știe, poate dacă perechea primordială și-ar fi recunoscut deschis partea proprie de vină, așa cum se cuvenea să facă oamenii liberi și responsabili pentru fapta și destinul lor, n-ar fi pierdut Paradisul...
