Condamnarea „creștină” a anticomunismului

De ceva timp, am renunțat să mai circul prin oraș la volanul mașinii mele. De cîte ori o făceam, ajungeam la destinație vlăguit și isteric... Prefer să recurg, cu măsură, la taxiuri. Asta mi-a oferit însă o nouă experiență de viață. Mai toți taximetriștii, fie că mă recunosc sau nu, îmi împărtășesc povești, opinii și propuneri politice, așteptînd reacția mea favorabilă. Tema cea mai la îndemînă este „Orice s-ar zice, era mai bine înainte!”. Încerc, fără succes, să relativizez această certitudine. Primesc destule contraargumente. Cel mai „simpatic” mi-a parvenit însă de curînd: „Se tot spune că nu se găsea carne! Păi, cum e mai sănătos? Să bagi în tine carne toată ziua? Nu! O dată pe săptămînă e mult mai igienic!”. Provocat de această înțelepciune sanitară, reiau un articol scris prin 2013, cu sentimentul că tema e fierbinte...

Se aud adesea voci „rezonabile” care, fie dintr-un postmodern simț al relativității, fie din solidaritate de grup și de generație, fie din antipatie față de unii sau alții dintre „corifeii” demodați (dar „monopoliști”!) ai anticomunismului, fie dintr-o discretă duioșie ideologică, se străduiesc să recupereze, „la rece”,  „partea bună a comunismului”. „N-a fost chiar așa de rău cum spun unii demagogi negativiști.” Argumentele sînt cele cunoscute din arsenalul nostalgiei amnezice: s-au făcut blocuri, metrou, fabrici, nu exista șomaj, se dădeau prin sindicat bilete de odihnă la munte și la mare etc. Prin contrast, capitalismul e, de multe ori, mai rău: avem șomaj, șosele proaste, prețuri mari și politicieni corupți. Se admite că regimul comunist avea și unele „racile”, dar se amendează concentrarea injustă asupra lor, practicată de fanaticii dreptei reacționare, conservatoare, gata să se transforme în „terorism” intelectual.

Nu voi intra într-o dezbatere falsă, la capătul căreia fiecare tabără rămîne pe pozițiile proprii cu o fermă, invulnerabilă, exasperare. Dar mă amuză să observ că, fără să-și dea seama, partizanii judecății „nuanțate” asupra comunismului adoptă o viziune creștină asupra răului. Nu-i pot suspecta, cînd îi citesc, de cine știe ce slăbiciuni pentru Evanghelie. Mai curînd, dimpotrivă. Dar iată că „gîndirea pozitivă” pe care o slujesc seamănă cu preceptistica teologală. Nu ne spun textele sacre să nu judecăm pe alții? Nu ne spun Părinții duhovnicești „să nu ținem minte răul”? Nu ni se recomandă să nu ne grăbim să aruncăm, cei dintîi, piatra? Să vedem mai întîi bîrna din ochii noștri? Unii își vor aminti, poate, de o legendă persană despre Iisus care, însoțit de apostoli, dă peste un cîine mort. Apostolii ocolesc scîrbiți hoitul, aflat deja în putrefacție. Dar Iisus le atrage atenția asupra superbei danturi a animalului mort: trebuie, așadar, să fim pregătiți să extragem, din orice oroare, picătura de minune pe care o conține. Să vedem binele acolo unde alții văd răul. Să fim iubitori nu doar cu apropiații, ci și cu dușmanii. Să detestăm păcatul, dar nu pe păcătos. Care va să zică, asistăm la apariția cu totul neașteptată a unei noi generații de mistici, de asceți ai „dreptei judecăți”, de atei „îmbisericiți”. Stînga – n-am spus-o eu – nu e contra religiei, ci e o altă religie, supusă, ca toate religiile, unor „influențe”, mai mult sau mai puțin evidente, din partea celorlalte.

Problema este că „creștinii” noii obediențe sînt începători. Ei nu pot evita unele derapaje diletante, de care creștinii autentici sînt (în general) scutiți. Ei nu par (încă) să înțeleagă că „a nu judeca” nu echivalează cu „a ierta”, dacă cel în culpă nu cere iertare și nu se căiește. „A nu ține minte răul” nu e totuna cu un soi de angelism lipsit de discernămînt. Iar a fi iubitor și tolerant nu e același lucru cu a nu mai percepe diferența dintre bine și rău, a privi virtutea și viciul cu aceeași pioasă cordialitate. Iar cînd Iisus vede dinții strălucitori ai cîinelui mort, el vrea doar să îndemne la valorificarea înțeleaptă a resurselor (ascunse) de frumusețe existente în lumea creată și nicidecum la apologia cadavrului canin sau a putorii lui. Deocamdată, dintr-un motiv sau altul, doctrinarii comunismului recuperabil par să fi decis că hoitul încă mișcă și, mai ales, că el nu pute chiar așa de tare. Cine continuă să simtă mirosul și înțepeneala cadaverică e un elitist snob, un politicianist veros, un prost într-ale istoriei. Așa o fi! În acest caz, mă declar culpabil: nu sînt pregătit, deocamdată, să percep mirosul de roze al rahatului. Știu că lucrurile sînt „complexe”, că în orice dezastru există episoade de umanitate și noblețe (am spus-o și în cronica mea la filmul lui Stere Gulea), dar nu cred în binefacerile comunismului și nu cred că eșecul capitalismului românesc se poate justifica prin „excesele” anticomunismului militant.

Constantin Noica ne-a povestit, la un moment dat, că, în preziua ieșirii din închisoare, i s-a organizat, lui și altor „colegi”, un tur de informare propagandistică prin România „nouă”, cea a „realizărilor” populare, de natură să justifice măsurile severe luate împotriva „reacționarilor”. „Vedeți ce lucruri frumoase am făcut în acești ani?” „Într-adevăr – a răspuns (încă) deținutul –, dar eu am intrat în pușcărie întreg și acum sînt o epavă. Pe mine și pe toți cei ca mine ne-ați urîțit!” Mă impresionează nonșalanța celor care trec cu ușurință peste costul „lucrurilor bune” aduse țării de comunism. Eu sînt încă marcat de imensa urîțenie cu care s-au plătit aceste „lucruri bune”. Vorba lui Dostoievski: cît valorează un castel construit pe cadavrul unui copil? Și, la urma urmelor, care castel?