Pe ordinea de zi a dezbaterilor publice din educație se află acum și subiectul olimpiadelor și concursurilor naționale. Ministerul a lansat în dezbatere un proiect de regulament-cadru și normele de participare la olimpiadele naționale, ocazie cu care s-au activat diverse poziții. Chiar astăzi am văzut că un părinte propunea să le plătească părinții deplasarea și cazarea la etapa națională copiilor personali, doar să se păstreze un cadru cît mai permisiv de participare, cu număr cît mai mare de elevi. Totul ca urmare a faptului că se propune calificarea la etapa națională cu un punctaj de minimum 60% din total, față de 40% cît era pînă acum. Iar unii au interpretat această măsură ca fiind generată de necesitatea unor economii la buget. Nu discut despre discriminarea pe care acest gînd șugubăț o conține, mă interesează mai ales conceptul în sine de olimpiadă, ca format al excelenței.
O altă problemă pe care unele voci au ridicat-o este a faptului că elevii ciclului primar nu au olimpiade la nivel național.
Mă întristează faptul că există această categorie a părinților care își concentrează energiile pînă la lupte epuizante pentru a-și vedea cu orice preț copiii participînd la etapele naționale ale acestor competiții. Din punctul meu de vedere, ca părinte, nu ai această datorie a împingerii copilului tău pînă dincolo de limitele normalității. Datoria ta este să delimitezi granițele echilibrului, nu ale competitivității cu orice preț. În învățămîntul primar nici n-ar trebui să se pună problema competitivității, ci a spiritului de grup, a coeziunii, respectiv a formării unor deprinderi de lucru, de învățare, de colaborare.
Ceea ce ar trebui să discutăm, de fapt, este rostul acestor competiții într-un sistem educațional modern. În țările europene, olimpiadele nu sînt evenimente de masă, ci de selecție strictă a excelenței, fiind riguros delimitate de activitățile cu caracter formativ general, precum proiectele de educație extrașcolară. În Franța sau Germania, olimpiadele se adresează doar elevilor de liceu, selecția este multietapizată, cu probe complexe, desfășurate sub coordonarea societăților științifice și a universităților. În Italia, „Olimpiadi della Matematica” sau „Olimpiadi di Fisica” presupun o succesiune de faze – locale, regionale și naționale – cu un număr progresiv mai redus de participanți. În Spania, fiecare olimpiadă are în spate o asociație profesională, iar elevii calificați la fazele superioare beneficiază de sprijin logistic și academic din partea universităților. Nicăieri nu este implicată familia.
Prin comparație, sistemul nostru a permis o lărgire constantă a participării, uneori pînă la diluarea noțiunii de performanță. De aceea, propunerea ca pragul de calificare să urce la 60% din punctaj nu ar trebui privită decît ca o măsură de calibrare a standardului. Excelența nu este accesibilă tuturor, ea se construiește prin rigoare, nu prin relaxarea criteriilor. În Germania, de exemplu, la „Bundeswettbewerb Mathematik”, doar cîteva zeci de elevi din mii de participanți trec în etapa finală, iar cîștigătorii primesc burse academice, nu doar diplome simbolice. Asta nu înseamnă deloc că elevii care nu ajung la etapa finală nu sînt valoroși.
Există și un alt aspect semnificativ: în Europa, olimpiadele funcționează în paralel cu programe extinse de educație extrașcolară, accesibile tuturor copiilor, fără taxe și fără caracter competitiv. Regulamentul românesc pentru proiectele educaționale extrașcolare, aflat și el acum în dezbatere, încearcă să recupereze această dimensiune, definind activitățile extracurriculare ca oportunități de formare, nu de competiție. Miza nu este să avem mai mulți olimpici, ci să avem un sistem care știe să cultive diferențiat potențialul fiecărui copil. Olimpiadele, în sensul lor autentic, ar trebui să rămînă spații ale performanței înalte, conduse de specialiști, cu sprijin instituțional. Restul copiilor au nevoie de alte tipuri de recunoaștere: proiecte de creație, activități colaborative, contexte de învățare care să le dezvolte competențele și să le mențină curiozitatea vie.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
