Prietena mea genială

Creșterea normei de predare înseamnă mai multe ore pe zi pentru fiecare profesor și implicit mai puțin timp pentru a acorda atenție individuală elevilor.

Sînt în vacanță și pînă ieri am fost în călătorie pe insula Ischia. Îmi place, cînd merg în locuri noi, să scriu articolele legîndu-le în vreun fel de acestea. Am ales această destinație după ce am citit romanul Pietena mea genială de Elena Ferrante și după ce am văzut serialul făcut după acest roman. Elena, naratoarea, își petrece cîteva vacanțe în Ischia. Dar ea provine dintr-un cartier din Napoli, unde prietena ei cea mai bună este Lila. Lila este o fetiță cu o inteligență ieșită din comun, capabilă să înțeleagă și să asimileze rapid concepte complexe, mult peste nivelul vîrstei sale. Cu toate acestea, trăiește într-un cartier sărac, unde familiile privesc educația ca pe un lux inutil. Lipsa banilor, mentalitatea restrictivă a părinților și presiunea de a contribui la venitul familiei o determină pe Lila să renunțe la școală. Destinul ei devine exemplul dureros al felului în care mediul social poate frînge potențialul unei minți strălucite, atunci cînd sistemul educațional nu reușește să compenseze aceste bariere.

Ceva din această poveste m-a făcut să mă gîndesc la ceea ce se întîmplă acum la noi. Personal, mi s-a părut puțin cam cinică afirmația lui Bolojan că se va lucra mai mult pentru aceiași bani. Guvernul propune o reformă care, formal, implică măsuri justificate prin dorința de a eficientiza cheltuielile. Însă, dacă ne uităm cu atenție, ne dăm seama că ele ar putea avea efecte nocive, pe care personajul Lila le reflectă prin propria viață.

Creșterea normei de predare înseamnă mai multe ore pe zi pentru fiecare profesor și implicit mai puțin timp pentru a acorda atenție individuală elevilor. În cartierul în care trăiește Lila, elevii cu potențial ridicat au nevoie de sprijin suplimentar, de o școală care să înțeleagă și să răspundă nevoilor lor, nu doar de un sistem care să-i trimită înapoi în mediul de sărăcie și neputință. Clasa aglomerată, cu zeci de copii, în care profesorul devine doar un simplu transmițător de informație, nu un mentor, este exact mediul în care un talent ca Lila poate fi „înghițit” și abandonat. Deși învățătoarea Lilei este chiar mai mult decît un „transmițător de informație”, Lila tot nu are suficient sprijin pentru a continua școala.

Mai mult, comasarea școlilor riscă să elimine acele legături puternice, de familie extinsă, pe care școala le poate crea în comunități mici. Pentru copiii din zone vulnerabile, școala nu este doar un loc de învățare, ci și un spațiu de siguranță și încurajare, un refugiu de la presiunile dure ale vieții cotidiene. Dacă aceste școli dispar sau se mută departe, sau dacă pur și simplu își pierd din relevanța comunitară, mulți dintre acești copii vor pierde chiar și acea legătură, crescînd riscul abandonului școlar.

În cazul Lilei, școala n-a fost un lux, ci o șansă, iar lipsa resurselor și a susținerii au fost cauzele abandonului. În România, un învățămînt suprasolicitat și subdimensionat în personal didactic pune aceleași piedici unor copii care ar putea excela, dar care vor fi, în loc de asta, anulați într-un sistem care îi uniformizează și îi împinge spre marginalizare. Pierderea unui cadru didactic dedicat sau diminuarea șanselor pentru o educație personalizată nu sînt detalii administrative, ci lovituri directe date viitorului acestora. Elena și Lila ilustrează ideea că educația nu e doar transmitere de cunoștințe, ci un proces complex, în care fiecare copil are nevoie de sprijin, înțelegere și timp.

Mă tem că sîntem martorii unor istorii ca a Lilei – o poveste a potențialului risipit, a șanselor pierdute din cauza unor decizii administrative care nu țin cont de realitatea concretă a copiilor și a profesorilor. Prietena mea genială este, printre altele, și romanul ideii că educația este mai mult decît o cifră în statistici sau o eficiență contabilă. Că este o luptă pentru viitor, pentru fiecare copil în parte. Nu știu dacă cei care iau aceste decizii reformatoare înțeleg asta și nu cred că articolul meu schimbă ceva, dar poate vor citi romanul Elenei Ferrante. Cine știe?

 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Share