În toate unitățile de învățămînt există un regulament intern, votat, parafat, popularizat, lipit la avizier și semnat de toți părinții, precum și de elevi, la început de an, în aerul solemn al începuturilor curate. Să zicem că la capitolul care vizează abaterile există cîteva considerate grave, menționate explicit: fumatul, alcoolul, drogurile, violența fizică. Să zicem, din nou, că sancțiunea prevăzută pentru acestea este nota 4 la purtare. La prima abatere, nu cu preaviz. Căci sînt abateri grave! Nu 3, nu 7, nu un avertisment metafizic. Și toată lumea aprobă, pentru că „e bine să existe reguli”. În acel moment, părinții sînt de partea școlii, profesorii sînt oameni respectabili, iar comunitatea pare să funcționeze.
Pînă în ziua în care chiar trebuie aplicată regula propriului copil. Să zicem că într-o școală o elevă este surprinsă fumînd într-un vestiar. Nu țigară clasică, ci electronică, prevăzută însă și aceasta în același regulament. Cînd e observată de profesor, își trece țigara dintr-o mînă în alta, ca într-un număr de iluzionism, în încercarea de a scăpa. În final, recunoaște. Și, firesc, urmează consecința din regulament. Numai că, din clipa aceea, încep telefoanele, audiențele, discuțiile interminabile, teorii ale conspirației, acuzații despre „vînătoare selectivă”, amenințările cu avocații. Părinții declară, cu o gravitate demnă de un consiliu de securitate: „Dar și alții au fumat!”. Eleva încuviințează. Argumentul final: dacă fata primește 4 la purtare, colegii o vor considera „fraieră”. Iată, așadar, tragedia: nu fumatul în școală, ci rușinea de a nu fi respectat regula și de a fi fost prinsă.
Aici intră în scenă marele argument românesc al „nedreptății statistice”. E ca în trafic: toată lumea știe limita de viteză, dar cînd ești prins, impulsul e să spui: „Dar uitați-vă la cel din față, mergea mai tare!”. Ca și cum legea ar trebui aplicată în grup. Și problema nu e viteza, ci faptul că ai avut ghinionul să fii descoperit. Am auzit odată un elev argumentînd cu candoare: „Dom’ profesor, eu nu contest regula, doar aplicarea ei în cazul meu”. Este, poate, cea mai sinceră definiție a relației cu normele: ele sînt bune, rezonabile și necesare – atîta timp cît au în vedere pe altcineva.
Presiunea crește treptat. Profesorul care aplică regulamentul devine, din acel moment, „cel rău”. Se insinuează că are antipatii personale, că nu înțelege „psihologia adolescentului”, că nu a „gestionat situația cu tact”. Iar directorul este pus în situația stranie de a da explicații pentru faptul că școala respectă regulile proprii. Parcă am trăi într-un univers invers, în care normalitatea trebuie justificată, iar excepția e considerată standard de protejare emoțională.
Și totuși, aici e paradoxul: părintele care spune că se teme de bullying nu combate mecanismul bullying-ului, ci îl întărește. Mesajul transmis comunității devine: adevăratul risc nu e să faci ceva greșit, ci să nu știi să te ascunzi. Astfel, regula nu mai are rol formativ, ci devine o loterie morală: cîștigă cine nu e prins.
Școala nu poate funcționa în logica aceasta. Dacă o regulă e valabilă doar pentru ceilalți, atunci nu e o regulă, ci un decor. Iar acesta se prăbușește la primul curent de vînt. Ca o butaforie.
Nu cred că trebuie să aplicăm sancțiunile cu severitate rece. Ci că trebuie să reconstruim înțelesul lor. Un 4 la purtare nu este o condamnare, ci o oprire necesară în drum. Un punct în care un copil poate învăța despre asumare, limite și consecințe. Iar comunitatea poate învăța despre coerență și încredere. În fond, întrebarea nu este despre o țigară, despre vina unui copil sau sensibilitatea unui părinte. Întrebarea este: mai credem că regulile fac comunitatea posibilă? Mai credem că școala are și rolul de a educa în spiritul și litera respectării unor norme? Sau le păstrăm doar ca fundal, frumos de arătat la ședințe? Pentru că, la un moment dat, în orice comunitate vine rîndul fiecăruia dintre noi să fie „prins”. Iar atunci se vede cine am fost, de fapt: parteneri ai regulii sau doar admiratori de suprafață. Restul e doar fum. Literalmente.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
