Scriam săptămîna trecută despre actualele programe de limba și literatura română din liceu și despre dificultățile legate de viitoarele programe. Revin, pentru a aduce în discuție alte dimensiuni ale problemei, mai ales în contextul noului plan-cadru pentru liceu.
Una dintre provocări este reducerea numărului de ore de limba și literatura română. Dacă, în prezent, la clasele a XI-a și a XII-a există cîte trei ore pe săptămînă, noul plan-cadru prevede doar două. Nu este o simplă ajustare cantitativă. Înseamnă o reconsiderare radicală a întregului demers didactic. Nu mai putem lucra pe aceeași structură, cu același număr de autori, același tip de exerciții, același ritm. În plus, programa viitoare include gramatica în mod explicit în orele de română de liceu. De aici, o și mai mare presiune a timpului. De unde scoatem orele pentru texte literare, pentru interpretare, pentru redactare? Ce sacrificăm? Unde mai e loc pentru experiență estetică, reflecție, plăcerea lecturii?
O variantă viabilă ar putea fi o structurare tematică a programelor în clasele a IX-a și a X-a. Nu ar fi o idee nouă – este prezentă în programa actuală a clasei a IX-a –, dar ar putea fi valorificată mai eficient. Temele majore – familia, iubirea, identitatea, libertatea, relația cu timpul sau cu natura etc. – pot permite întîlniri simultane sau comparative între autori clasici și scriitori contemporani. Întîlniri nu doar informative, ci și formativ-reflexive. Ar putea fi, astfel, o soluție la dilema clasic vs. contemporan. Nu alegem exclusiv una sau alta, ci le punem în dialog. Această abordare ar permite și o conectare firească cu preocupările reale ale elevilor și ar putea face din ora de literatură un spațiu de reflecție personală și socială, într-un sistem care să permită opțiunea și adaptarea.
Aici rămâne o întrebare fundamentală: e important ca programa să numească autori canonici – clasici sau contemporani – sau e mai util să propună doar teme, epoci, curente, tipuri de texte? Ce înseamnă, de fapt, „canon” într-o cultură vie? Cine îl decide, cînd și cum se actualizează? O programă cu nume obligatorii dă stabilitate, dar impune și rigiditate. Una fără autori numiți favorizează libertatea, dar poate duce și la inconsistență sau chiar la omisiuni semnificative. Ar fi util, poate, un model cu două paliere: un nucleu minimal, obligatoriu (cîteva repere canonice), și o listă lărgită de opționali, din care autorii de manuale/profesorii să poată alege, în funcție de context.
Un alt punct important: dacă clasele a IX-a și a XI-a ar păstra un echilibru între cronologie și abordarea tematică, în clasa a XII-a s-ar putea realiza sinteza. Aici s-ar putea reveni, într-o formă clar structurată, la parcursul diacronic: epoci, curente, trăsături. Nu pentru a „bifa” autori, ci pentru a fixa o imagine de ansamblu, o hartă culturală.
Privind în afară, multe sisteme de educație din Europa nu fixează liste canonice rigide. În Franța, din ce am putut descoperi, programa de „lettres” pentru liceu propune texte din diferite epoci, dar într-o libertate controlată, lăsînd spațiu alegerii profesorului. În Germania, curriculele sînt descentralizate și structurate pe competențe, nu pe conținuturi obligatorii. În Finlanda, accentul cade pe competența de lectură critică, pe scriere și interpretare, nu pe cunoașterea unui număr fix de autori. Toate aceste modele par să privilegieze dezvoltarea gîndirii critice și a relației personale cu lectura, mai degrabă decît memorarea de informații. De luat în calcul, într-un context în care elevii noștri și – implicit – noi simțim nevoia unei reforme nu doar de conținut, ci și de sens.
Cred că, dincolo de formulele structurale, întrebarea-cheie rămîne: vrem ca ora de literatură să formeze gust, gîndire, sensibilitate? Sau vrem să bifăm și să parcurgem liste? Pentru prima variantă e nevoie de o programă care inspiră și deschide, nu doar de una care impune și închide.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
