O cameră doar a noastră

Profesorii nu au birouri sau spații de lucru, ci o sală înghesuită în care, dacă mai intră cineva cu o geantă mare, trebuie să te ridici ca să poți respira.

Am vizitat multe școli din afara țării. Cel mai mult mi-a plăcut Școala Internațională din Luxemburg, despre care am mai scris. Dacă ar fi să enumăr cîteva aspecte, referitoare la condițiile de muncă, aș aminti spațiul extrem de generos acordat întregului campus, apoi organizarea acestuia. Coridoare largi, cu spații de depozitare pentru elevi și spații de socializare, sălile profesorale mari, cu compartimente pentru lucru, pentru socializare, pentru cafea sau ceai, inclusiv cu frigidere pentru gustări aduse de profesori de acasă, cabinete, cantină cu spații distincte pentru elevi și profesori, biblioteci seducătoare unde să citești sau să lucrezi, spații exterioare verzi, pentru relaxare etc. Nu mai spun despre sălile de clasă mari, luminoase, cu ferestre enorme.

Școala mea, un colegiu din centrul orașului, situat în zonă cu restricții urbanistice datorate specificului istoric, face față cu mare dificultate crizei de spațiu. Dincolo de lipsa sălilor de clasă suficiente, din cauza căreia unele sînt amenajate la subsol, fiind afectate an de an de igrasie și de lipsa luminii naturale suficiente, nu se pune problema unor spații interioare de socializare pentru elevi. Este un fel de înghesuială organizată pe parcursul zilei de muncă și de studiu. Profesorii au o sală profesorală în care se calcă pe picioare. Nici vorbă de spații unde să se poată retrage pentru a munci, pentru a socializa etc. Biblioteca este îngrămădită, fără mese de lectură sau zone pentru activități alternative. Majoritatea școlilor de la noi sînt într-o astfel de situație.

Am deschis cu această introducere pentru a mă raporta la discuția despre necesitatea ca profesorii să petreacă la școală opt ore pe zi, timpul de muncă oficial. Ideea în sine nu e greșită. Poate că mulți profesori doresc, de fapt, acest lucru: un program predictibil, petrecut într-un spațiu adecvat muncii educaționale. Adevărul este că nu îi sperie cele opt ore de muncă la școală. Îi sperie minciuna că ele nu s-ar întîmpla deja. Îi sperie ipocrizia cu care sînt „chemați la ordine” pentru ele, în timp ce, real, sînt lăsați fără cele necesare desfășurării activității. Să ai opt ore de program la școală presupune, în mod normal, că ai unde să lucrezi. Că ai o sală unde poți rămîne să corectezi. Că ai un calculator și o imprimantă funcțională. Că poți sta într-un loc liniștit să pregătești o lecție sau să coordonezi un proiect. Că ai unde să iei masa.

Însă ce se întîmplă în realitate e cu totul altceva. În școala mea, ca în multe altele, nu avem nici măcar suficiente clase pentru elevi. Nu avem loc pentru orele noastre, darămite pentru statul la școală „opt ore”. Profesorii nu au birouri sau spații de lucru, ci o sală înghesuită în care, dacă mai intră cineva cu o geantă mare, trebuie să te ridici ca să poți respira. Nu ai unde să îți pui laptop-ul. Nu ai unde să depozitezi o gustare și unde să o mănînci.

Paradoxul este că, de fapt, se lucrează mai mult de opt ore, de cele mai multe ori voluntar. Excursii în week-end sau în timpul liber, olimpiade în week-end sau în timpul liber, documente administrative, statistici „urgente”, la ora 15, cu termen-limită pînă a doua zi dimineață etc. Prezență constantă și implicare continuă, într-un cadru care nu susține și nu recunoaște acest efort.

Opt ore la școală pot fi, paradoxal, o eliberare. Nu doar că ar da dreptul la un program clar și recunoscut, dar ar putea fi și un mecanism de apărare împotriva șantajului moral care ne urmărește de ani de zile: „Ești plătit pentru opt ore, fii la dispoziția școlii!”. OK, dar nu oricum! Nu în picioare, pe holuri, cu laptop-ul în brațe, fără o sală de lucru, fără o fereastră de aer și lumină.

Așa că da, dacă va fi introdus oficial programul de opt ore pe zi la școală, vom fi acolo. Și dacă cineva se va răzgîndi între timp, n-o va face fiindcă nu ar exista spații și condiții – fiindcă ele n-au existat nici pînă acum. O va face, poate, pentru că va realiza că nu are cum să plătească toate orele în plus pe care, de ani de zile, le-am prestat pro bono, din conștiință profesională.

 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Share