Am văzut acum două zile filmul Whiplash (2014, regia Damien Chazelle), cu întîrziere, dar acum i-a venit rîndul. J.K. Simmons a luat premiul Oscar pentru actor în rol secundar, deşi, în paranteză fie spus, nu mi-e clar de ce e considerat un rol secundar, căci, în fapt, e un cuplu de actori care au roluri principale. Un film ca acesta rămîne relevant nu doar pentru pasionații de jazz sau cinefili, ci și pentru toți cei preocupați de educație. Povestea tînărului baterist Andrew și a profesorului său, Terence Fletcher, este mai mult decît un duel artistic de gală: este un studiu despre pedagogie, despre felul în care înțelegem să formăm excelența și despre prețul pe care sîntem dispuși să-l plătim pentru ea.
Fletcher e profesorul-tiran, convins că un student nu devine „mare” decît dacă este împins la limită, chiar pînă la umilință. Metodele sale sînt brutale: insulte, manipulări, generare de frică. Dar rezultatul există: ansamblul lui muzical sună perfect, iar Andrew, după luni de abuz, își găsește în final vocea artistică. În fine, cu abdicări temporare, cu unele scandaluri de abuz care se lasă cu demiterea magistrului etc. Dilema pe care filmul o lasă deschisă e simplă și puternică: este justificată excelența dacă e obținută prin abuz? Și, în fond, aș extinde chiar spre performanță, nu doar la nivel de excelență, înțelegînd prin performanță tot ceea ce înseamnă un salt, o creștere calitativă.
Această întrebare este și astăzi prezentă în școala reală. Există o tensiune între două paradigme: pe de o parte, modelul tradițional, exigent, uneori autoritar, care valorizează disciplina și performanța; pe de altă parte, modelul empatic, centrat pe elev, care caută să construiască motivația prin sprijin, feedback constructiv și colaborare. Teoretic, declarativ, al doilea model este cel asumat instituțional, sistemic.
În România ultimilor ani, dezbaterile publice despre educație pendulează totuși între aceste două extreme. Sînt părinți și profesori care deplîng „scăderea exigenței”, relaxarea regulilor, accentul pus pe bunăstarea emoțională a elevilor. Unii ne mai aducem aminte despre corecții fizice aplicate de profesorii noștri în școala altor vremuri. Pe de altă parte, există destule voci care afirmă că autoritatea bazată pe frică, pedepse sau rușinare nu își mai are locul într-o lume în care vorbim deschis despre sănătatea mentală și emoțională. Filmul Whiplash este, în acest context, o oglindă incomodă: ne întreabă dacă vrem copii fericiți, dar mediocri, sau genii traumatizate.
Realitatea este că nici unul dintre aceste modele, luat în formă pură, nu e funcțional. Fără exigență, fără standarde clare, fără antrenament intens, excelența rămîne o vorbă goală. Dar fără grijă, fără atenție la nevoile emoționale, fără o relație de respect reciproc, educația riscă să tareze destine. Cheia ar fi, desigur, echilibrul – acel punct în care profesorul cere mult, dar sprijină, provoacă, fără a umili, formînd caractere, nu doar performeri.
Actualitatea oferă și ea argumente. În zilele noastre, burnout-ul nu mai e apanajul artiștilor sau sportivilor, ci o realitate prezentă în companii, școli, spitale. Elevii noștri se confruntă și ei cu anxietate, cu depresie, cu presiuni sociale uriașe. În acest climat, un Fletcher ar fi nu doar inacceptabil, ci și periculos. Și totuși, există un adevăr de care nu putem fugi: marile performanțe nu se nasc din confort, ci din lupta cu propriile limite.
Mă gîndesc că lecția reală a filmului e alta: excelența nu ar trebui să depindă de metode abuzive. Societatea are nevoie de profesori care să știe să fie exigenți fără a fi toxici, să inspire fără a manipula, să creeze cadre în care talentul să se desfășoare și să se dezvolte prin muncă și perseverență, nu prin frică.
La zece ani de la apariție, Whiplash e încă un avertisment. Ne întrebăm mereu ce fel de educație vrem pentru copiii noștri, iar filmul ne obligă să alegem: biciul sau empatia? Mie mi-e clar că adevărata pedagogie nu poate fi nici cruzimea lui Fletcher, nici indulgența totală. Ci o pedagogie a echilibrului, în care performanța și umanitatea să meargă împreună.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
