Prin clasa a șaptea, îmi doream să devin jurnalistă. Atunci am primit primul manual de jurnalism de la mama, care mă încuraja să fac ce cred că e mai bine și îmi place mai mult în viață, deși se temea pentru viitorul meu financiar dacă alegeam acest drum. Ca multe dintre familiile de atunci, și a mea trecuse prin ani grei pe plan financiar după Revoluție, iar mama își dorea să nu trec prin aceeași experiență și eu, cu un loc de muncă care nu este mai bine plătit.
În clasa a opta, diriginta, care era profesoară de desen, mă încuraja să mă înscriu la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“ din București. Spunea că desenez bine și, cu puțină formare, am șanse bune să intru la acest liceu. S-a oferit chiar să mă mediteze gratuit. Mie nu mi se părea că pictez bine, dar încurajările ei mi-au prins bine mai tîrziu, cînd am început să pictez tricouri și să le vînd.
Profesoara de limba română mă încuraja spre un liceu de profil umanist. Era de părere că înclinația mea pentru scris poate fi dezvoltată și e păcat să nu încerc acest drum. Au fost surprinse amîndouă cînd le-am spus că mă înscriu la Liceul Economic II, actuala Școală Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu“, din București. După ce am oscilat între un liceu cu profil de limbi străine și acesta, am ales liceul economic. Îmi amintesc că mama, care nu voia să îmi influențeze alegerile, mi-a spus într-o zi „Ce mă gîndesc este doar că, dacă ajungi contabil, îți găsești un loc de muncă pe lîngă mine”. Și am ales drumul cel sigur, care îmi asigura un venit decent și un trai mai bun, în ciuda insistențelor celor două profesoare.
Anii de liceu mi i-am petrecut încercînd să înțeleg ce-i cu contabilitatea și merceologia în viața mea și de ce trebuie să învăț despre proprietățile zahărului și ale conservelor de mazăre. Am avut colegi foarte deștepți și am amintiri frumoase din liceu. De contabilitate, în schimb, nu știam cum să „scap”.
Spre finalul clasei a douăsprezecea, dorința mea să devin jurnalistă a revenit. „Mă înscriu la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării”, îi spun mamei. „Ce pîine mănînci?”, mă întreabă ea îngrijorată. Ea credea că, în meseria asta, numai cei care au pile reușesc să își găsească un loc de muncă mai bun. La Jurnalism nu m-am înscris, dar m-am înscris la două facultăți ce nu anunțau cel mai bun viitor pe plan financiar. Facultatea de Limbi Străine, unde am intrat pe locurile cu taxă, și cea de Asistență Socială, unde am intrat pe locurile fără taxă. Îmi plăcea și psihologia, dar la Facultatea de Psihologie nu m-am simțit pregătită atunci să încerc. Asistența socială se anunța destul de aproape, aflasem că urma să studiez și psihologie în timpul facultății.
Am studiat la Facultatea de Asistență Socială la specializarea în Probațiune. În 2003, cînd am terminat studiile, nu erau prea multe opțiuni de lucru în acest domeniu. Erau patru posturi la Serviciul de Probațiune din București, toate ocupate, iar posturi noi erau scoase rar la concurs. Mai era o opțiune să lucrez într-un penitenciar, dar după practica de prin penitenciarele din jurul Bucureștiului și nu numai, din timpul facultății, mă convinsesem că este un mediu prea dur pentru mine.
Finalul facultății m-a prins destul de debusolată pe plan profesional. Pe vremea aceea, era o realizare măreață dacă reușeam să ne angajăm „cu carte de muncă”. Mulți dintre colegii mei renunțaseră la profesia de asistent social și aleseseră alte drumuri, iar eu nu știam ce altceva aș putea să fac în alt domeniu. După o plecare din țară, de aproape un an, și un job în cadrul unui proiect de cercetare, la o fundație din domeniul medical, am intrat ca voluntar la o organizație neguvernamentală care tipărea un ziar scris de copii. În fiecare lună, scriau și un supliment de patru pagini, pentru unul dintre dintre cotidienele mari de atunci.
Voluntariatul pentru un ziar scris de copii și în cadrul unui ONG părea o experiență potrivită pentru mine. Cîștigam experiență în mediul ONG și poate pe viitor îmi găseam un loc de muncă într-o organizație neguvernamentală, și eram și aproape de scris. Ca voluntar, organizam evenimente, concursuri de creație prin școlile din București, căutam sponsori și parteneri, comunicam cu presa, cînd era cazul. Participam și la ședințele de redacție și-mi plăcea mult să generez idei și subiecte de articole alături de copii. Făceam cam de toate. Îmi amintesc că m-au și plătit pentru o lună, după ce s-au convins că fac lucrurile să meargă. De contract, nici nu se punea problema. Taxele la stat erau o cheltuială prea mare pentru asociație, care nu era nici foarte mare și nu avea nici finanțări prea multe.
La finalul acestei luni plătite, tatăl uneia dintre fetițele din redacție, care avea o mini-companie de relații publice (PR), m-a întrebat dacă îmi doresc să lucrez în domeniul comunicării. Mă văzuse organizînd pentru asociație un festival pentru copii în Parcul Alexandru Ioan Cuza, din București (fostul IOR) și spunea că el crede că sînt potrivită să lucrez în acest domeniu. Colabora cu o firmă organizatoare de evenimente, care organizau spectacole pentru Tudor Gheorghe, Phoenix, Michael Bolton și o orchestră din Viena la București. Aveau nevoie de un asistent de PR pentru trei luni. Era o perioadă cu mai multe spectacole și voiau să suplimenteze forța de muncă. Și m-am dus. Mi-am spus că era o experiență din care sigur o să învăț mai multe, iar ideea de organizare de evenimente, pentru artiști cunoscuți, mă atrăgea destul de tare. Și așa a fost. Au urmat trei luni pline în care am învățat din mers și de la cei din jur. Din păcate, fără un ghidaj prea atent și structurat din partea celorlalți, dar absorbeam informație din fiecare ședință, discuție, experiență, concert în care eram implicată. Și deși îmi plăcea ce făceam, nu aveam mari speranțe că voi găsi de lucru, în continuare, în acest domeniu. Îmi spuneam că studiile sînt importante și că diploma contează mai mult decît dorința de a învăța.
După cele trei luni, cînd am revenit la căutarea de locuri de muncă, planurile mele anterioare au început să dea roade. Experiența din mediul ONG, alături de cea în organizarea de evenimente, mi-au deschis drumul către o organizație neguvernamentală, în biroul de asistență socială. Era o asociație ce avea un centru de zi pentru persoane cu dizabilități fizice, prin care își propunea să le ajute să își găsească un loc de muncă. În 2006 erau mai puține locuri de muncă accesibilizate decît acum, deci misiunea lor nu era deloc una ușoară. Eu urma să lucrez în serviciul de sprijin al inițiativelor, un post prin care beneficiarii erau sprijiniți să își pună ideile în aplicare – organizau cursuri, întîlniri de socializare, ieșiri în oraș sau în afara lui –, iar eu îi ajutam cum știam și puteam mai bine pentru ca lucrurile să se întîmple. În felul acesta prindeau mai multă încredere în ei și deveneau mai pregătiți pentru un viitor loc de muncă. Mi-am zis să încerc. A fost primul meu job „cu carte de muncă”.
Organizam evenimente și întîlniri cu și pentru persoanele cu dizabilități și în același timp mă ocupam de revista asociației. Dintre toate, cel mai mult mă atrăgea revista. Scriam, strîngeam și editam articole scrise de colegi și beneficiari.
În acest ONG am înțeles foarte repede că în România, la vremea respectivă, erau puține modalități prin care puteam să ajut în mod real persoanele defavorizate. Cadrul legislativ nu era deloc adaptat, atitudinea celor din jur nu era deloc incluzivă, fonduri erau puține și se mișcau destul de greu. Fondurile erau rambursate cu întîrzieri atît de mari, încît ajungeam cu salariile neplătite. Îmi amintesc că am plecat din ONG dezamăgită. Dacă îmi doream rezultate, trebuia să lupt cu morile de vînt.
La prima oportunitate să lucrez în comunicare am zis „da”. Trecerea către o asociație patronală din domeniul tehnologiei a fost ușoară. Mie nu-mi era ușor să îmi găsesc un loc de muncă în comunicare fără studii și experiență prea multă în domeniu, iar lor presupun că nu le era deloc ușor să își găsească un om. Era o mică echipă, care a apreciat experiența mea în organizarea de spectacole, așa că ne-am potrivit din prima. Îmi amintesc că, la interviu, directoarea a menționat că o să lucrez „cu carte de muncă”. Era în continuare considerat un avantaj. Aici am scris primele comunicate de presă, am trimis primele newsletter-e și am organizat primele evenimente de business. Tot aici mi-am cumpărat și prima cămașă albă și am învățat să-mi doresc mai mult. Îmi amintesc că participam la ședințele consiliului director, din care făceau parte persoane din managementul de top al unor companii de tehnologie mari. Urmăream fascinată discuțiile lor, admiram modul de gîndire și felul în care luau decizii.
De aici drumul către Marketing și Comunicare s-a deschis mai ușor. Cînd mi-am dat seama că nu mai am multe de învățat la acest loc de muncă, am migrat către o companie tot din domeniul tehnologiei, unde am intrat direct în pîine. Scriam texte de PR, pentru reviste lifestyle, pentru diverse brand-uri pe care le aveau în portofoliu, organizam evenimente pentru comunitatea de fotografi din România.
Nu aveam un plan de carieră, nu mă gîndeam la perspective de promovare. Ce știam era că îmi plăcea foarte tare ce făceam. Nu sînt cea mai tehnică persoană, însă aveam abilitatea să pun în cuvinte ce știe să facă „un produs”, într-un mod cît mai simplu și pe înțelesul tuturor.
După trei ani de marketing, m-am hotărît să mă înscriu la doctorat. Aveam două prietene care urmau studiile unor doctorate în sociologie, la Universitatea din București. Și deși cel mai potrivit ar fi fost să mă înscriu la Sociologie, cu cîteva săptămîni înainte de admitere am virat către Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. A fost pentru prima dată cînd m-am întrebat „Mie ce-mi place să fac?”. Îmi doream studii în comunicare și, cu toate avertizările celor din comisia de admitere de la doctorat, că o să-mi fie greu să recuperez teoria din urmă ca să pot ajunge la cercetare cu adevărat, eram hotărîtă să rămîn. Doctoratul mi s-a părut cea mai frumoasă școală făcută vreodată. Citeam de dimineață pînă seara, eram fascinată de ceea ce citeam, mă îngropam în cărți la biblioteca universității din Barcelona, unde am făcut un stagiu de cerceare. Doctoratul mi-a deschis în față o ușă spre o lume la care, cînd eram în liceu sau facultate, nici nu mă gîndeam. Cea a predatului.
Alegerile făcute de atunci în carieră au fost mai mult pe drumul comunicării. Și la fiecare alegere făcută sau interviu la care am mers, nu mi-a fost greu să explic ce îmi place.
Și deși lucrul în comunicare s-a schimbat foarte mult, au apărut rețelele de socializare, trăim într-o lume digitală și învățăm să folosim Inteligența Artificială, cred că factorii care motivează decizia nu s-au schimbat. Pentru mine, uneori este mai importantă pasiunea, alteori echipa sau mediul în care lucrăm, alteori beneficiile. Sau echilibrul dintre cele trei. Cînd am început să mă gîndesc la un credit pentru casă, m-am îndreptat către lumea corporate. Cînd am simțit că sînt prea solicitată la job și nu mai am timp de viață personală, am făcut o schimbare. Și așa mai departe.
Deși unele alegeri pot părea acum nepotrivite, ce știu sigur este că, la momentul respectiv și în contextul dat, au fost cele mai potrivite. Și dincolo de alegerile pe care le-am făcut, importanță au avut șansele care mi-au fost oferite și oamenii care au ales să lucreze cu mine.
Vera Ularu este consultant în Comunicare.
