Ce sens mai are?

Există două feluri de oboseală. Cea a corpului și cea a sufletului. Pe prima o recunoaștem lesne. Vine după o zi lungă de muncă, după o călătorie obositoare, după o perioadă de stres. Este o oboseală firească și, de cele mai multe ori, se vindecă prin somn, odihnă și timp. A doua însă e mai greu de acceptat. Nu trece după un week-end liber și nici după o vacanță. Nu locuiește în mușchi, ci în sensurile după care ne ghidăm viața. Este oboseala devenită maladia tăcută a societății noastre. Se insinuează în fiecare zi, se strecoară în fiecare gînd și în fiecare gest printr-o întrebare scurtă, capabilă să paralizeze mecanismul supraviețuirii: ce sens mai are?

Traversăm o perioadă în care viața merge înainte mai ales din inerție, nemaifiind ghidată de idealuri, entuziasm, speranță. Oamenii merg, dar nu mai știu încotro și, mai grav, nu mai știu de ce merg. Sociologul Émile Durkheim descria această stare prin conceptul de anomie, acel moment de confuzie în care regulile, valorile și sensurile care țineau o societate împreună încep să se fisureze. Ceea ce era odinioară excepțional, dezorientarea, devine o atmosferă permanentă. Paradoxul este că anomia contemporană nu s-a instalat din cauza lipsurilor materiale. Dacă societățile trecutului traversau perioade de dezorientare provocate de foamete, boli sau războaie, noi sîntem printre primele generații care trebuie să învețe să gestioneze abundența. Avem mai multe posibilități decît oricînd în istorie, dar mai puțin chef de a trăi. Mai multe informații, dar mai puțină înțelepciune. Mai multe opțiuni, dar mai puține repere. Excesul de informație, de divertisment, de alegeri și chiar de confort a produs un tip de dezorientare pentru care nu avem încă instrumente culturale solide. Dacă lipsa obligă la acțiune și clarifică prioritățile, abundența produce adesea efectul opus: ne împrăștie atenția și ne diluează sensul. Pare că societatea a urcat atît de mult treptele piramidei lui Maslow, încît a obosit înainte de ultimul pas. Ne-am asigurat hrana, confortul și securitatea, dar autorealizarea, ultimul nivel al piramidei, a rămas un prag de care pare că ne e frică.

Desigur, putem invoca suprapunerea crizelor care marchează prezentul. Pandemia de COVID abia se estompa cînd a început războiul din Ucraina. Acesta nu s-a încheiat, iar alte războaie au izbucnit. Potrivit raportului anual „Conflict Trends”, realizat de Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo, anul 2025 a fost al treilea cel mai sîngeros de la sfîrșitul Războiului Rece și anul cu cel mai mare număr de conflicte armate de după 1946. Și totuși, explicația lîncezelii noastre nu poate fi atît de simplă. Dacă războaiele ar fi principala cauză a pierderii sensului, atunci generațiile care au traversat cele două războaie mondiale ar fi trebuit să fie cele mai dezorientate din istorie. Oamenii de atunci trăiau sub amenințări incomparabil mai mari decît cele ale prezentului. Cunoșteau foamea, nesiguranța și moartea mult mai îndeaproape decît noi. Și totuși, supraviețuirea era un coridor la capătul căruia licărea speranța. Poate pentru că vechile surse de sens, comunitatea, tradiția, religia, apartenența, ofereau încă un cadru în care omul își putea înțelege locul în lume.

Astăzi, multe dintre aceste repere și-au pierdut autoritatea. Dumnezeu pare pentru unii o idee desuetă. Spiritualitatea este adesea înlocuită de formule rapide de dezvoltare personală, care promit revelații instantanee. Comunitatea a fost înlocuită de rețelele sociale, care oferă iluzia apartenenței. Identitatea, construită cîndva prin experiențe, cunoaștere, efort și încercări, este tot mai des înlocuită de consum. Cumpărăm obiecte, experiențe și simboluri care încearcă să umple goluri sufletești. Însă golul rămîne. Este ca și cum ne-am hrăni sufletul cu fast-food: gustos, accesibil și satisfăcător pe moment, dar incapabil să ofere hrană adevărată. După fiecare porție, foamea revine. Poate că tocmai această foame neîntreruptă ne epuizează. Nu lipsa sensului în sine, ci alergătura permanentă după sensuri prefabricate. Nu golul, ci încercarea disperată de a-l umple cu orice.

Cînd transformăm mijloacele în scopuri și confortul în ideal suprem, cînd credem că tehnologiile, ideologiile sau obiectele ne pot oferi singure fericirea, uităm de fapt esențialul. Uităm că sensul vieții nu poate fi descărcat dintr-o aplicație și nici cumpărat dintr-un magazin. Poate pentru că se află în lucrurile simple pe care, prin aburii confortului tehnologic, am ajuns să le privim cu superioritate. În lumina unei după-amiezi. În gustul unui ceai. În rîsul unui prieten. În grija pentru cineva drag. În emoția unei cărți care ne schimbă felul de a privi lumea. Sîntem atît de ocupați să căutăm răspunsuri spectaculoase, încît uităm să observăm ceea ce dă consistență fiecărei zile. Pentru că sensul nu e ceva ce găsim, ci ceva ce construim. Se naște din responsabilități, din oamenii pe care îi iubim și din lucrurile pe care alegem să le facem chiar și atunci cînd nu există garanția succesului.

Dar poate că întrebarea „Ce sens mai are?” nu este dușmanul nostru. Poate e semnul că sufletul refuză să trăiască pe pilot automat.