Copilărie fericită? Sau periculoasă? Sau ambele? Născut în anul în care Armstrong a ajuns pe Lună, am copilărit în anii 1970 alături de prietenii de la bloc și cei din cartier sau școală, în Balta Albă – Titan, în vacanțe la bunici, la Turnu Măgurele. Amintiri? Nenumărate. Fericite? Cele mai multe, da! Periculoase? După mintea de atunci, nu! După cea de acum? Îmi dau seama că în fiecare zi ne expuneam unor pericole venite din orice cauze multiple. Ca și cum am fi căutat cu lumînarea pericolele pe care le pot aduce cele patru elemente. Nu mai vorbesc despre interacțiunea cu semenii noștri mai maturi.
Pericole din foc. În spatele blocului Potcoava era un spațiu viran suficient de mare și de îndepărtat de construcțiile din jur ca să fie locul de adunare cel mai important pentru majoritatea copiilor din zonă. Aici era și un uriaș tobogan din ciment, care semăna cu un gît de brontozaur. Tot aici era locul în care adunam și ardeam cauciucuri vechi, abandonate prin spațiile de lîngă bloc. Și acum, în serile de toamnă, cînd trec pe lîngă acest loc (unde dinozaurul de beton a fost de mult demolat) mi se pare că simt cîteodată mirosul de cauciuc ars. Și nu, nu mă refer la numeroasele momente cînd sînt arse gunoaie lîngă București. Aici era locul experimentelor noastre. Dacă vreunul dintre noi găsea și vreun tub gol de spray încercam să verificăm dacă este adevărat că explodează. Am aflat că așa era. Oare intensitatea exploziilor era mereu la fel? Asta nu mai știam. Era clar, trebuia să verificăm. Eram conștienți că e periculos? Sigur, dar ne ascundeam prin tufe și stăteam acolo pînă cînd auzeam cum pocnește tubul respectiv. E drept, nouă ni se părea că experimentăm și că descoperim lucruri noi. Făceam asta pînă cînd vreun adult din blocurile vecine venea să ne stingă focul.
Experiment științific a fost și încercarea unui vecin de bloc de a vedea dacă un carton cu bitum, folosit pentru izolarea acoperișurilor, ia foc repede sau nu. Mai rău era că a făcut acest test în subsolul Școlii 75. Evident, cartonul a luat foc foarte rapid. Din fericire, incendiul a fost stins rapid. Mult mai rapid decît au trecut scandalul și pedepsele primite de Liviu, cel care doar dorise să afle ce se întîmplă dacă...
Tot în categoria pericolelor din foc, dar și a dorinței de a experimenta intră și micile bombe făcute cu carbid care, în perioada construcțiilor de blocuri, se putea găsi prin șantiere destul de ușor. Carbura de calciu (carbidul) în amestec cu apa formează o reacție exotermă. Dacă totul se petrece într-o cutie goală de conserve, atunci aceasta va sări cît colo, iar zgomotul va reuși să atragă atenția tuturor. Pot să spun că așa e. Am verificat eu însumi.
Pericole din aer. Cățăratul în copaci era la ordinea zilei mai ales primăvara, cînd apăreau corcodușele. Mai erau cireșii, merii și gutuii. Erau apoi copacii care aveau crăci mai încolăcite, care erau buni de făcut cazemate. Urcatul? De regulă mult mai ușor decît coborîtul și nu cred că vreunul dintre tovarășii de joacă a scăpat să nu fi căzut măcar o dată.
Apoi erau toboganele. Pentru mine, cățăratul pe toboganul-dinozaur de ciment de lîngă Potcoava era o probă de mare curaj. Nu era doar înălțimea, ci și treptele, multe șubrede, altele lipsă. Dar trebuia să ne dăm pe el cu toții. Mă temeam, dar mai frică îmi era să nu își dea seama prietenii. Așa încît strîngeam din dinți, speram să ajung întreg jos. Și ajungeam. La bunici, la Turnu Măgurele, o probă importantă era fuga pe acoperișuri, toate în pantă. Teama de a aluneca era mai mică însă decît cea de a nu fi văzuți de vecini și turnați acasă. Nu știu de ce, dar excursiile noastre nu erau niciodată apreciate corespunzător.
Leagănele erau cele mai periculoase. Ne dădeam în ele din ce în ce mai sus și încercam să sărim din scaun în poziția cea mai înaltă, ca să plutim prin aer cît mai mult. Lovituri? Totdeauna. Dar se vindecau repede. Aprecierea prietenilor dacă zburai departe? Nemărginită.
Fetele erau și mai expuse. Vara anului 1976 a adus un model de succes nemaivăzut, pe care toate fetele se străduiau să îl imite. Nadia Comăneci și exercițiile ei la paralele au aprins imaginația celor mai multe vecine de bloc. E drept, nu aveau la dispoziție paralele inegale, ci bătătoare de covoare, pe atunci pe lîngă mai toate blocurile. Pînă la o sală de gimnastică, erau bune și astea pentru antrenament. Iar ele exersau mișcări care mai de care mai complexe, rotirile fiind cele mai greu de făcut. De multe ori sportivele amatoare cădeau – dar o luau de la capăt. Cîteodată apăreau și accidentele mai grave, de la entorse la brațe în gips. Dar bandajele erau privite mai degrabă ca niște decorații, nu ca rezultate ale unor jocuri periculoase.
Pericole din apă. În fiecare vară mergeam cu toții la plajă pe Flacs, în Parcul IOR. Evident, intram în lac să facem baie. Pe măsură ce anii au trecut, am început să facem concursuri de traversare a lacului. Umblau povești despre copii care s-ar fi încurcat în alge și s-ar fi înecat. Nu ne-a împiedicat asta niciodată.
Învățasem să înot de mic, în Dunăre, la Turnu Măgurele. Unchiul Marian, fratele mamei, mă lua pe sus, mă arunca departe în apă și striga la mine să dau din mîini și din picioare spre el. Era un excelent înotător și nu o dată a trebuit să mă ia pe sus cînd începeam să iau cam prea multă apă. Totuși mi-am pus la punct stilul de înot începînd cu anul 1972 la bazinul de la „23 August“.
Pericolele legate de apă apăreau și iarna, cînd lacul IOR era înghețat bocnă. Mergeam cu prietenii de la bloc pe marele derdeluș pe versantul dintre Gloria și Cățelu (derdeluș care a fost distrus cînd în locul lui a răsărit un set de trepte acum vreo 16 ani... de fapt, toate marile derdelușuri ale copilăriei din IOR au fost distruse prin construcția de trepte). Ideea era să ne dăm cu sania cît se poate de mult, pînă pe gheața lacului. Cîștiga cel care ajungea cel mai departe pe lac. Cîteva ierni a funcționat perfect. Pînă într-o iarnă cînd fie gerul se mai domolise, fie noi ne făcuserăm cam prea mari, cert e că gheața s-a rupt și un prieten a căzut cu tot cu sanie în apă. Din fericire, un adult care își păzea copilul ne-a ajutat prietenul să iasă din lac. Imediat am fugit cu toții să îl ducem acasă. După aceea regulile s-au schimbat, odată ajunși cu sania aproape de baza pantei trebuia să cîrmim în lateral și să mergem cît mai mult pe drumul de lîngă lac, încercînd să evităm să ajungem pe gheață. Cine spune că nu învățăm din greșeli?
Pericole de pămînt. Fie de la sol sau chiar subsol. Puțini sînt cei crescuți în anii 1970-1980 care să nu se fi jucat prin zone cu case în demolare și prin șantiere de blocuri. Nu am fost o excepție. La finalul anilor 1970, construcția noilor blocuri în zona dinspre Gloria, Diham și Potcoava ne-a dezvoltat talentul de exploratori. Ne-am jucat, alergat, căzut și ridicat în marile gropi care urmau să devină fundații, apoi pe platformele de beton turnate la nivelul solului și pe fiecare dintre etajele în curs de construcție. Ne-am zgîriat de toate sîrmele din fier care erau montate pentru structurile de rezistență din fier beton. Nu cred că erau locuri mai atrăgătoare pentru Leapșa sau V-ați Ascunselea. La finalul programului de lucru, cei mai mulți paznici se băgau în gheretele lor, total dezinteresați de ce făceam. Ne sfătuiau să fim atenți. Eram doar niște copii. Copii care însă găseau și „împrumutau” și țevi din PVC pentru sarbacane, „armele” noastre cu cornete (cel mai bine „mergeau” foile din caietele de matematică, iar unele dintre cornete aveau în vîrf și ace cu gămălie). Sîrmele pentru cabluri electrice deveneau materie primă pentru „invizoace” și pentru prăștii. Tot șantierele erau sursa noastră de carbid sau alte materiii prime extrem de utile pentru joaca noastră sau pentru a ne ostoi setea de experimentare și de cunoaștere.
Fascinante erau și explorările prin casele în curs de demolare. Evident, accesul era interzis, dar nici un obstacol nu poate sta în fața unor copii dornici de cunoaștere. Sentimentele pe care ni le inspirau aceste case, cîndva pline de oameni și de viață, erau contradictorii. Pe de o parte, simțeam dorința de a intra în locuri în care nu aveam voie, case pe lîngă care trecuserăm zilnic și despre care știam că nu aveau să mai existe mult timp. Pe de altă parte, cîteodată simțeam că pătrundem prea mult în intimitatea celor care trăiseră acolo. Și că asta nu era bine. La Turnu Măgurele, acolo unde ținte ale demolărilor după cutremurul din 1977 au fost mai ales casele frumoase, multe ale unor negustori bogați, am trăit alături de prieteni un eveniment ciudat. Din casa în care eram nu mai rămăsese mult, nici un perete nu mai era întreg. Găsiserăm diverse ustensile de gătit ale foștilor proprietari și le foloseam pe post de palete de tenis (alte obiecte vechi jucau rolul mingilor). Pînă cînd un rest de perete s-a prăbușit pe o vecină de stradă. Ea nu a pățit nimic grav (juliturile erau atunci la ordinea zilei), dar am rupt-o cu toții la fugă. Pentru mine a fost ultima oară cînd am mai intrat într-o casă în curs de demolare.
Cascadoriile pe biciclete au avut un rol important în copilăria mea și a prietenilor. Le adaug în categoria pericolelor „de pămînt” pentru că, oricît ni s-ar fi părut că zburăm, totul era legat de contactul mai mult sau mai puțin stabil cu solul. Mersul cît mai mult pe bordură, eventual fără mîini, era un antrenament zilnic. Iar încercările de a sări peste șanțuri și gropi, în urma cărora rămîneam blocați în ele cu roțile din față, au confirmat vorba lui Jeremy Clarkson „Nu viteza te omoară, ci brusca ei oprire”. Din fericire, nu a murit nimeni, dar aproape toți am avut măcar o entorsă. Tot aici intră și exercițiile pe vechile plăci din scînduri pe care erau prinși patru rulmenți (mare noroc cu șantierele...) – un soi de precursori primitivi ai skateboard-urilor. Aveam colegi de joacă extrem de talentați, care chiar prindeau viteză. Eu? Niciodată nu am rezistat mai mult de cinci-șase secunde pînă să cad lat pe spate. Dar am tot încercat.
În afară de cele patru elemente, pericolele veneau și dinspre semenii noștri, oameni. E drept, cei mai mulți vecini treceau pe lîngă noi binevoitori, alții erau nepăsători. Aveam și unii vecini exasperați de noi și de experimentele noastre. Ne certau, cîteodată ne fugăreau. E drept, nici noi nu îi lăsam în pace. Ținta favorită era vecinul de la parterul blocului, la scara C. Omul ne gonea sistematic de sub geamul lui. Dar dacă te urcai în copacul din fața apartamentului, puteai vedea unde e și ce face prin casă. Învățaserăm să facem bile din noroi, să le punem în vîrful unor nuiele elastice și să le aruncăm pe ferestrele celor care ne deranjau. Ținta favorită era acel vecin. De fiecare dată urma o fugă nebună în jurul blocului. Prostiile astea s-au repetat pînă într-o zi în care una dintre prietene, îngrozită de vecinul care era cît pe ce să o prindă, a trecut cu capul prin geamul ușii de la intrare. În acel moment a intervenit tatăl unuia dintre noi și a pus ordine. Pe vecinul care ne fugărea l-a amenințat că îi rupe picioarele dacă ne mai aleargă. Pe noi ne-a trimis să ne jucăm la altă scară. Tatăl lui Mircea a devenit de atunci un soi de înger protector pentru noi. Asta nu a însemnat că nu ne-am suit de mai multe ori pe mașina dînsului, un vechi Renault Gordini, ca să îi încercăm suspensiile. Sărmanul om, cînd ne-a văzut a oftat adînc, dar și-a păstrat calmul. Așa-s copiii, curioși.
De fugărit ne fugăreau și plasatoarele de bilete de la Cinema Gloria, atunci cînd ne adunam la ușa de ieșire din dreapta sălii. Cineva scobise acolo cîteva găuri în ușă și așa am văzut, împreună cu prietenii, multe din filmele care rulau în anii 1970. Din păcate, aproape niciodată nu am prins finalurile. De regulă, cu cinci minute înainte de sfîrșit, plasatoarele deschideau ușile. Totdeauna stăteam pînă în ultimul moment, cînd ușa începea să se deschidă. Știam că sîntem mai rapizi. Cine pierdea nu scăpa fără un tras de urechi sau cîteva scatoalce după ceafă.
Mersul pe scară în autobuz sau tramvai? La cît de aglomerate erau mijloacele de transport, astea erau locurile tinerilor și copiilor. Tramvaiele mai aveau în spate și acele țevi de care se puteau ține chiar două-trei persoane.
După 1980-1982 am mai găsit un mod de a-i irita pe vecinii care nu ne suportau. Cîteodată treceam pe lîngă ei și vorbeam tare, între noi: „Fug acasă să le zic alor mei că au băgat carne la Polar“ (sau rația de ulei sau zahăr la Gloria, sau alte asemenea). Ne distram teribil văzîndu-i cum o zbughesc cu sacoșa în mînă. E drept, peste scurt timp urma să ne reîntîlnim cu toții la cozi în aceleași locuri. Aceiași vecini începeau să ne roage să le ținem și lor locul la coadă, să fugă măcar cinci minute pînă acasă. Greutățile impuseseră un armistițiu. Copilăria se sfîrșise.
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
Credit foto: Wikimedia Commons
