„Nu tot ce se află în clipă se află şi în timp, / Nu tot ce trece rămîne în timpul mare” (Petru Creția, „Trecutul“). Adevărul este că în legătură cu timpul am mai multe întrebări decît certitudinile promovate de sfaturile înțelepte – „Trăiește clipa!” – ori de filozofia extenuantă a trainer-ilor de dezvoltare personală, „Planifică-ți timpul, privește în viitor, lasă trecutul” etc.
Și întrebările mele pornesc tocmai de la citatul de mai sus: timpurile care schimbă esențial umanitatea, „orele astrale ale omenirii”, sînt puține; infinit mai multe sînt clipele care rămîn în afara lor. Ori în urma lor. Ori cine știe unde? Mă întreb deci unde se așază, de mii de ani, melancoliile, nașterile, așteptările, tristețile, bucuriile, speranțele, vrăjirea și dezvrăjirea, singurătățile, furiile, încrîncenările, tăcerea și mărturisirile, răsărituri și apusuri care au legat și dezlegat gînduri ori visări cu ochii deschiși, toate însumînd miliarde de clipe anonime. Cu alte cuvinte, ridurile timpurilor, mai fine sau mai adînci, de înțelepciune sau de haos, unde se adună și cine le mai vede?
Văd sau aud, deseori, clipe în care bunătatea întinde o mînă, mîngîie un creștet, întoarce și celălalt obraz, renunță la liniște ca să îndepărteze zgomotul sau furia. Clipe mici, de zi cu zi sau din an în an, petrecute într-un autobuz, ori într-o cafenea, ori la colțul străzii pe care îl traversez în grabă. Nu vor face înconjurul lumii, nici măcar al cartierului în care locuiesc. Nu vor schimba, probabil, nimic în vremurile pestrițe pe care le trăim. Și mă gîndesc de fiecare dată cînd le văd că, așa neînsemnate cum sînt, ar trebui scrijelite pe un răboj al celor care nu mai cred sau nu mai speră. Căci, altfel, unde se duc cînd trec?
Aud deseori tăcerile celor din jurul meu. Clipe sau ani, în care durerile, depresia, suferința, frustrarea, dezamăgirea, singurătatea și bătăliile cu propriii demoni care le însoțesc capătă chipul și scenografia unor mese cordiale cu prietenii ori ale unor dialoguri calde și cuminți la telefon. La cît de vechi sînt tăcerile lor, știu că nu vor vorbi niciodată despre ce tac, nu vor mărturisi niciodată nimănui, decît poate în șoapte auzite doar de văzduh sau de cine e deasupra lui. Clipele lor petrecute fără sunet, fără cuvînt rostit nu vor învăța nici vremurile, nici umanitatea să conviețuiască fără zgomot, fără atîta „comunicare”. Și iarăși mă gîndesc: unde se adună clipele lor tăcute, neștiute, cînd ele trec în tăcerea cea mare, definitivă? Căci ele ar trebui să dea seamă de sufletul fragil și inima puternică a celor din jurul nostru, mulți, pe care nu îi auzim.
Cunosc mulți oameni care își fac profesia cu pasiune. Cu rigoare. Cu înțelepciune. Nu vor fi consemnați niciodată nici pe prima pagină a ziarelor, nici nu vor aparține timpului mare al omenirii. Oameni care dăruiesc celorlalți cărări de urmat, destine de admirat, o carte sau un gînd mai aproape, un trup însănătoșit, o minte mai clară, o ușă care se deschide fără poticniri sau o grădină veselă. Nu vor opri războaie, nu vor învinge impostura ori mediocritatea. Dar isprăvile lor nu trebuie să se piardă, merită consemnate, de-a lungul timpului, în povești, amintiri depănate în jurul cafelei, dialoguri din generație în generație. Căci, altfel, unde se strîng, cînd trec, clipele repezi și generoase ale celor care au căutat Nordul cu încăpățînare?
Nu am răspunsuri ferme la nici una dintre întrebările de mai sus. Nu știu decît să citesc, cu bucurie și credință, cele spuse de același Petru Creția: „Cineva, prin Renaștere, pare-mi-se că în Olanda, a scris în latinește cîteva tomuri de Vieți ale oamenilor obscuri. N-am citit cartea, dar iată ce s-ar mai cuveni spus: la sfîrșitul sfîrșiturilor, cînd toate vor înceta și vor fi judecate, ultimul poet al lumii să citească la șir, în tăcerea aceea și în acel alt timp și altă lumină, numele tuturor celor fără de nume, de la un capăt la altul al vremii. Numele celor nevădiți și uitați și de nici o seamă, care au purtat lumea, sarea pămîntului, sămînța și roada ascunsă a lui. Numele celor care, din sinele lor și de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul august al umanului” (Petru Creția, „Luminile și umbrele sufletului“).
Altfel spus, să nu-i uităm pe cei care au trăit timpul cel mare, fără ca timpul cel mare să-i fi trăit pe ei.
Maria Iordănescu este psiholog.
