Costurile prohibiției drogurilor un cadru de dezbatere

Discuțiile și dezbaterile serioase despre droguri în România sînt extrem de dificil de purtat, în ciuda unei istorii extrem de vechi a narcoticelor în cultura noastră.

La sfîrșitul lui august 2023, la nici măcar o săptămînă de la teribilul accident din 2 Mai soldat cu moartea a doi tineri, Institutul Avangarde publica rezultatele unei cercetări privitoare la percepția asupra consumului de droguri în România. Rezultatele studiului, dar și anumite elemente care țin de metodologia desfășurării cercetării, ar merita poate un articol separat. De pildă, unele inconsistențe sînt frapante. Chiar dacă 57% din cei chestionați consideră că în țara noastră consumul de droguri este unul mai de amploare în comparație cu alte țări (neclar însă despre care țări este vorba, Filipine și Iran, ori Olanda și Germania?), 66% au afirmat că nu cunosc personal pe nimeni care să consume cel puțin ocazional droguri, fie ușoare sau puternice. Percepția publică asupra fenomenului pare, mai degrabă, informată de scandalurile din mass-media și de informația filtrată algoritmic de propriile bule din social media, decît de date și cifre de încredere ale instituțiilor abilitate (care nu există neapărat, însă aceasta este o bubă mai veche a statului român indiferent despre ce fel de date statistice ar fi vorba).

Ce mă surprinde însă cu adevărat la rezultatele cercetării celor de la Avangarde este răspunsul la următoarea întrebare: „După părerea dumneavoastră, pentru ca instituțiile statului să controleze mai bine fenomenul, credeți că în România ar trebui să se legalizeze drogurile ușoare?”. Sub influența recentului eveniment care l-a avut în prim-plan pe un șofer care conducea sub influența drogurilor, 76% din cei chestionați au răspuns negativ. Deși, cum bine ne-am putea aștepta, persoanele mai în vîrstă sînt cele care s-ar opune mai abitir legalizării (doar 4% din cei cu vîrste peste 65 de ani spunînd că ar fi de acord), chiar și în rîndul cohortei 18-30 de ani întîlnim un 67% cu o asemenea opinie.

Discuțiile și dezbaterile serioase despre droguri în România sînt extrem de dificil de purtat, în ciuda unei istorii extrem de vechi a narcoticelor în cultura noastră. Așa cum a arătat și Andrei Oișteanu acum mai bine de un deceniu, în cartea sa Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, spațiul românesc nu a fost niciodată străin de lumea drogurilor. Istoria acestora nu este sub nici o formă una recentă, ca urmare a integrării în spațiul cultural, economic și politic al Occidentului, ci datează încă din Antichitate. Nu puțini vor fi surprinși, poate, de diversele ritualuri religioase sau practici medicale ale dacilor care presupuneau utilizarea de mătrăgună, măselariță sau fumigații cu cînepă despre care ne vorbește, printre alții, și Herodot.

Apoi, opoziția la adresa narcoticelor, indiferent că vorbim despre canabis și opium, ori cafea, tutun și alcool, are de asemenea o istorie veche. De exemplu, Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot, scrie în greaca veche, la începutul secolului al XVIII-lea, un „Discurs împotriva tutunului” în care critică „iarba plină de scîrbă” pentru proprietățile sale adictive și nefaste la adresa celor care o consumă. La mai bine de un secol distanță, un alt fanariot, Nicolae Șuțu, cunoaște pe propria piele legile aspre antifumat din Imperiul Habsburgic: aflat în Brașov, în cartierul Șchei, Șuțu are o ceartă cu un paznic de noapte care îi smulge pipa aprinsă deoarece fumatul era complet interzis.

În prezent, România pare alergică la o dezbatere serioasă pe tema cadrului legal potrivit pentru droguri. Puținele voci abilitate, precum Vlad Zaha, un criminolog specializat în politici publice în domeniul drogurilor și actualmente cercetător la Oxford, atrag atenția asupra strategiilor vetuste și contraproductive pe care statul român le utilizează în lupta sa împotriva drogurilor și pentru protejarea tinerilor. În cele ce urmează, nu-mi propun să vă ofer o analiză exhaustivă a unei filosofii a drogurilor, între altele și pentru că spațiul pentru o asemenea discuție este limitat. M-aș mărgini doar să punctez că, la o analiză mai atentă, putem vedea cum diversele ramuri ale filosofiei, de la metafizică și epistemologie la hermeneutică și estetică, ar putea aduce diverse contribuții relevante. Întrebări precum „Ce sînt drogurile?” sau „De ce tratăm diferit alcoolul și cafeaua față de canabis și heroină?” nu sînt doar simple puzzle-uri teoretice, ci interogații relevante cu diverse implicații legale.

Mult mai interesante sînt însă, pentru mine, implicațiile de ordin moral și politic ale temei. De aceea, ce vă propun în acest articol este o încercare de a construi un cadru de discuție și analiză a politicilor actuale centrat pe patru tipuri de costuri importante: costul moral, politic, social și economic.

 

Costul moral

Publicată acum aproape două secole, Despre libertate a filosofului britanic John Stuart Mill rămîne, în continuare, o carte de căpătîi a culturii politice liberale în care, din fericire, încă trăim. În cartea sa, Mill încearcă să traseze limitele legitime ale libertății și ale autorității statului și opiniei publice la adresa indivizilor. Prin al său Principiu al Vătămării, Mill articulează și apără ceea ce este, la o adică, o intuiție moral-politică destul de comună în rîndul multora dintre noi. Coerciția, fie că este vorba despre mijloacele legale ale statului, fie despre sancțiunea morală a societății, se poate exercita în mod legitim doar atunci cînd un individ a vătămat (sau ar urma să vătămeze) pe altcineva. Cu alte cuvinte, îndreptățirile pe care ceilalți le au în relație cu propriile lor persoane și bunuri trasează o graniță clară, dincolo de care nu ar trebui să trecem. Nu astfel ar trebui să stea lucrurile însă, continuă Mill, cînd vine vorba despre propriile noastre persoane. Pentru propriul nostru bine, fie acesta fizic sau moral, statul și societatea nu au o îndreptățire legitimă să intervină în alegerile noastre. Cît timp sîntem niște adulți autonomi, zice filosoful britanic, ar trebui să ne fie recunoscută relația de suveranitate pe care o avem cu propriile noastre trupuri și spirite. Dincolo de sfaturi sau îndrumări, statul și societatea nu ar trebui să ne dicteze ce alegeri să facem în relație cu noi înșine.

În istoria filosofiei, principiul millian a suscitat o serie întreagă de discuții importante. Pe de-o parte, despre ce tip de vătămare ar fi vorba și de ce, urmîndu-l pe Mill, ar trebui să prioritizăm vătămarea fizică? În al doilea rînd, și mult mai important pentru tema noastră, cea de-a doua parte a principiului a beneficiat, dintotdeauna, de o aplicare selectivă. Statul și societatea, susțin unele persoane, nu sînt doar niște simpli paznici de noapte. Rolul acestora nu este doar să ne protejeze, ci și să ne ajute să devenim virtuoși și să ne păzească de vicii.

Această din urmă teză este însă, întrucîtva, în răspăr cu cadrul unei etici autentice a virtuților. Nu doar că dezvoltarea virtuților morale presupune existența un spațiu al libertății personale în care oamenii ar trebui să aibă libertatea de a greși (și de a învăța din propriile greșeli), dar prohibiția este exemplul paradigmatic de ceea ce putem denumi o politică paternalistă: subordonarea propriei viziuni asupra binelui unor presupuse interese ale societății și topirea autonomiei individuale pe altarul unui bine public care, de multe ori, este definit ca o extensie a unei poziții epistemice privilegiate pe care statul sau societatea ar avea-o în relație cu fiecare dintre noi. Paternalismul oricărei prohibiții, așadar, nu este nimic altceva decît o încălcare a unui principiu simplu al smereniei epistemice.

 

Costul politic

O bună parte a membrilor clasei politice (din România sau de pretutindeni) pare că a internalizat cu succes (fără a-i bănui neapărat că au și citit) învățămintele lui Machiavelli despre beneficiile cinismului în politică. Tragediile genuine asociate cu consumul sau traficul de droguri constituie însă doar rareori piatra de temelie pentru o încercare sinceră de a contribui la o rezolvare a rădăcinii problemei. Moartea unor tineri într-un accident cauzat de un șofer care conducea sub influența drogurilor sau decesul altora la un festival de muzică sînt, de multe ori, sursa unui capital politic dobîndit într-un mod cinic și o oportunitate de a polua fonic spațiul public cu scopul de a deturna atenția noastră de la alte probleme majore precum corupția, sărăcia sau analfabetismul funcțional.

De cele mai multe ori, însă, dezbaterea publică nu este purtată în compania unor experți și experte care pot discuta așezat pe marginea strategiilor optime de luptă împotriva drogurilor, ci a unor actori politici care, informați parcă de ultimele cercetări din zona psihologiei morale și sociale, înțeleg foarte bine sensibilitățile votantului median din România. Cine nu vrea, în fond și la urma urmei, să protejeze copiii? Justa măsură a luptei statului român împotriva drogurilor este dată însă nu doar de capturile ridicol de mici de cocaină din portul Constanța și de ignorarea marilor traficanți, ci și de spectacolul televizat al utilizării unor unelte extrem de imprecise pentru a depista șoferii care conduc sub influența drogurilor. Nimic surprinzător, însă, în cadrul unei democrații originale născute sub spectrul lui „Fă-te că lucrezi!”.

 

Costul social

Puțini oameni ar putea obiecta împotriva ideii conform căreia indivizii, tineri sau adulți deopotrivă, ar trebui să fie protejați de efectele nocive ale drogurilor sau că ar trebui să fie puși într-o situație în care să poată lua decizii informate. Simpla prohibiție însă, ne arată istoria, nu funcționează pentru a atinge acest scop. Cazul interzicerii alcoolului în Statele Unite este, cred, unul de manual. Fondul social pe care mișcarea civică a reușit să interzică alcoolul a fost unul marcat de nenumărate probleme sociale majore: o rată imensă a alcoolismului (și a bolilor asociate cu acesta) și a violenței asociate cu consumul de alcool (cu precădere la adresa femeilor). Cei 13 ani în care producerea, consumul și comercializarea alcoolului au fost interzise au lăsat însă o rană adîncă în țesătura socială americană. Bărbații nu s-au oprit pur și simplu din a consuma alcool, dar au început să consume din ce în ce mai des tărie în loc de bere sau vin. Celebrul moonshine, alcool contrafăcut produs în condiții improprii, a pus nu de puține ori în pericol viața consumatorilor.

Suprapuse peste toate acestea am avut apariția și consolidarea unor rețele mafiote care, cu uzul violenței, extrăgeau rente incredibile de la consumatori. Este lesne de înțeles, cred eu, de ce prohibiția (nu doar în cazul alcoolului, ci al oricărui drog) crește, de fapt, costul social asociat cu substanțele ilegale. Pe o piață neagră nu doar că lipsește orice control al calității și o protecție a consumatorului, dar interzicerea comercializării, producției sau vînzării unor bunuri nu face nimic altceva decît să le ofere un stimulent economic infractorilor, oameni cu o aversiune la risc semnificativ mai scăzută decît cea a individului obișnuit.

 

Costul economic

O parte a costurilor economice asociate prohibiției au zone de suprapunere cu elementele discutate anterior. Lupta împotriva drogurilor vine, astfel, la pachet cu un important cost de oportunitate: cînd alocăm bani unor oameni sau organizații să ducă această luptă (polițiști, procurori etc.), luăm din resursele care ar putea fi alocate (mai eficient) altundeva. De pildă, atunci cînd plătim oameni să se lupte cu infracțiunile fără victime precum consumul de droguri, alocăm în mod deloc judicios niște resurse care ar putea fi, poate, mai degrabă direcționate către prevenția și sancționarea unor infracțiuni cu adevărat problematice (să nu uităm că sîntem, printre altele, campioni europeni la cazurile de violență domestică și avem servicii de poliție pe alocuri subfinanțate cronic). Apoi, cînd alocăm bani luptei împotriva drogurilor, alocăm mai puțin pentru strategii de prevenție sau tratament.

Nu în ultimul rînd, costul economic poate avea și o dimensiune monetară. De pildă, la nivel global, valoarea pieței negre a drogurilor era estimată, acum un deceniu, între 400 și 650 de miliarde de dolari. Deși nu avem date de încredere pentru România, putem totuși specula ce ar însemna tratarea similară cu alcoolul și tutunul a tuturor narcoticelor (sau cel puțin a unora dintre ele) pentru încasările bugetare și cum o asemenea strategie ar putea să reducă alte poveri fiscale.

 

În loc de concluzii

Faptul că ceva (o acțiune sau un bun) ne costă (individual sau colectiv) nu este un argument a priori împotriva acestora. Unele costuri, fie morale, politice, sociale sau economice, poate că merită plătite. În cazul de față, însă, începe să devină din ce în ce mai clar că lupta actuală împotriva drogurilor într-un cadru politic liberal este departe de a fi un succes. Costurile unor regimuri legale mai deschise (vorbim aici despre un spectru, de la legalizarea deplină a oricăror substanțe la legalizarea parțială sau decriminalizare) trebuie comparate nu cu o lume ideală, în care drogurile fie nu există, fie nu sînt consumate de nimeni, ci cu costurile regimului prohibiționist din prezent. În ciuda unui cadru legal robust, SUA au pierdut deja lupta împotriva fentanyl-ului, probabil una dintre cele mai mari amenințări la adresa sănătății publice din istoria recentă.

În România, de mai bine de un deceniu și jumătate, observăm că legea nu poate să bată chimia drogurilor sintetice periculoase. În final, nu trebuie să inventăm din nou apa caldă, ci să ne inspirăm din cîteva modele de succes. Strategiile de harm reduction, decriminalizarea și construirea unei infrastructuri publice de suport în care dependența este tratată ca o boală, nu ca o infracțiune, funcționează. Și, aș mai adăuga, pe termen mediu spre lung sînt mai puțin costisitoare decît regimul actual și respectă libertatea individuală și căutarea fericirii și a virtuții infinit mai mult.

 

 

 

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Share


Fantezii

Fantezii