Uneori istoria (se) joacă și așa

Ca la Wimbledon în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Poate fi un neobișnuit exercițiu de imaginație să te gîndești cum s-au transformat impecabilele arene ale elegantului All England Club pe parcursul războiului, cînd turneul de tenis, firește, a fost suspendat. Dar este totodată un bun exercițiu care amintește că toate trec, că adaptarea este cheia și că punctele pierdute se pot recupera chiar și în/după cele mai dure condiții. Cum ar fi un bombardament.

Încă de la declanșarea războiului, infrastructura mărețului club de tenis s-a adaptat semnificativ: au fost instalate puncte de prim-ajutor ale Crucii Roșii și găzduite diverse organizații ce ofereau servicii civile și militare în contextul războiului, parcarea a fost transformată într-un soi de fermă unde se cultivau legume și se creșteau iepuri, porci, rațe, gîște și găini, iar terenurile au devenit locul unde detașamente militare își repetau marșul. În cîte seturi oare?

Localitatea (pe atunci) Wimbledon a fost bombardată de multe ori de forțele aeriene germane întrucît acolo locuiau atît ministrul de război Leslie-Hore Belisha, cît și unul dintre liderii forțelor aeriene militare britanice. În plus, mai existau și vreo două fabrici cu profil esențial pentru efortul de război. Clubul de tenis, situat în apropierea unui aerodrom, nu a scăpat nici el. În octombrie 1940 a încasat cinci bombe. Una dintre acestea a aterizat fix pe arena centrală a clubului, trecînd prin acoperiș, izbind o suprafață ce includea și locurile rezervate concurenților. În total, vreo 1.200 de locuri au fost scoase din joc.

Chiar și așa, jocul a continuat. Încă din iunie 1945, după ce Germania capitulase în luna mai. Turneul de atunci a fost unul simbolic, a inclus jucători din forțele armate și a avut vreo 5.000 de spectatori. Competiția a fost reluată oficial în 1946, chiar dacă arena centrală a rămas avariată.  Anul următor aceasta a fost refăcută, iar în 1949 a fost finalizată și reparația totală a clubului. Oricum, în primii ani după război, condițiile jucătorilor nu au fost deloc lapte și miere. Sau... căpșune și frișcă. Pe fondul raționalizării postbelice, lipsa resurselor de hrană i-a determinat pe unii sportivi să își aducă pachet de acasă – carne, de exemplu, pe care o păstrau în frigiderele hotelurilor.

Pentru că așa-i în tenis și-n istorie, ca-n versurile lui Rudyard Kipling inscripționate la intrarea în arena centrală de la Wimbledon: „If you can meet with Triumph and Disaster / And treat those two impostors just the same…“ („Dacă poți întîlni Triumful și Dezastrul / Și-i poți trata pe acești impostori la fel...“).

Credit foto: Wikimedia Commons