Într-o posibilă culegere de clișee și formule aluzive efemere, foarte populare la un moment dat, pentru a intra apoi în uitare, ar trebui să intre și sintagma poet Basma. Formulele de acest tip, mai ales cele conținînd nume proprii, nu pătrund în dicționare, nici măcar în cele istorice, care încearcă să surprindă modificările în timp ale sensurilor cuvintelor. Editorii le pot însă întîlni în paginile unor autori mai vechi și au datoria să le explice. În cazul dat, se pare că este vorba de un nume propriu sau de o poreclă atribuită inițial unui individ real, extinsă apoi, prin procedeul antonomazei – trecerea de la nume propriu la substantiv comun –, asupra unei întregi categorii.
Sursa formulei este indicată, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, de referiri jurnalistice la o contemporaneitate pitorească: „Fiecare localitate are câte un individ care provoacă ilaritatea publică, câte o persoană caraghioasă care ia în antrepriză rîsul tuturor: astfel poetul Basma la Craiova, Solomon-Iapă la Câmpulung și Chelălău la Oltenița” (Voința națională, 1.08.1889). După un deceniu, se pare că poetul în cauză nu mai trăia: „Se zice că moştenitorii poeţilor Basma din Craiova şi State Prodănescu din București vor intenta proces ungurului Simion Hociung, pentru că s-a dovedit că poezelele ce le-au publicat în Poșta sunt plagiate după acești autori” (Voința Galaților, 17.01.1899). Personajul a fost evocat în treacăt de Constantin Bacalbașa, în Bucureștii de altădată (I, 1927), și mai pe larg de Victor Bilciurescu, în București și bucureșteni de ieri și de azi (1945). Memorialistul Bilciurescu (născut în 1865) evocă propriile întîlniri la cafenea cu poetul Basma, care ar fi fost dispus să improvizeze versuri pentru a primi cafea și țigări: „La Craiova am cunoscut și eu un pretins poet căruia i-am reținut doar porecla, poetul Basma, un inofensiv, care n-avea altă slăbiciune decât aceea de a vorbi în vers, improvizând rime fără sens și fără legătură între ele” (p. 339).
Prin intermediul ziarelor vremii și foarte probabil al anecdotelor cu circulație orală, poetul Basma devine simbol al versificației ridicole, etichetă extinsă asupra altor veleitari: „Această delegațiune este condusă de cetățeanul S. Hagi-Pop, botezat Hagi-vitriol în o întrunire publică, cu pretenții de orator și de poet, – în un cuvânt poetul Basma al Slătinenilor” (Voința națională, 24.02.1890); „Printre noi se afla şi amicul Costin, supranumit Poetul basma, care cam avea păcatul de a comite versuri” (Fulgerul, Iași, 15.09.1914); „poetul Basma, Jean de Leresty!” (Îndreptarea, 3.01.1929).
Reperul comic de la sfîrșitul secolului al XIX-lea a mai rămas în atenția publicului cîteva decenii, pînă pe la mijlocul secolului al XX-lea. Într-o cronică teatrală, poetul Basma însemna pur și simplu „poet prost”: „Aseară spectacol nou la Teatrul Național. Începutul ar fi fost bine să nu mai fi fost. Comedia într-un act Copiii muzelor, care vrea să fie o parodie a poetului Basma, este ea însăși operă a acestui poet. (...) Sincera noastră compătimire interpreților” (Dimineața, 3.04.1913). Formula reapărea în presa umoristică: „Coferinţe ţine Parlimentul, miniştrii, premăria, poetul Basma, cine vrei şi cine nu vrei” (Veselia, 15.03.1934).
Constantin Bacalbașa explica procesul de fixare a unui sens depreciativ pornind de la un nume propriu în legătură cu un alt autor contemporan, State Prodănescu, asociat cu personajul nostru („Emulul lui la Craiova era poetul Basma”). Și Prodănescu devenise în epocă o emblemă a ridicolului: „Cel puțin timp de 40 de ani numele acestui om a fost în toate gurile ca prototip al pedantului tâmpit și încântat de persoana lui!” (p. 263).
În lipsa altor informații, putem face doar ipoteze despre originea poreclei. Cel mai probabil este vorba de o marcare excesivă a calității de artist prin vestimentație, respectiv printr-o lavalieră amplă. Costumația de poet era descrisă sarcastic de Ion Heliade Rădulescu, în schița „Domnul Sarsailă autorul“: „Cînd ies afară, ca să mă cunoască de departe, trebuie să-mi pui ochelari la nas; hainele să-mi fie deosebite, părul să-mi fie... ceva mai deosebit; fracul, o faţă... cam aşa; mantaua… aruncată într-un chip clasic – ba romantic; crevata mare, dezmăţată, sau nicidecum”. Basmaua de la gît era un accesoriu cunoscut în preajma lui 1900: „în loc de cravată, o basma imensă multicoloră” (Opinia, 19.03.1908). Plauzibilitatea asocierii e confirmată de un vers al lui Tudor Mușatescu: „Cind purtam lavalieră (de-mi zicea «poet Basma»)” („Lăutarii“, în Urzica, 15.04.1968).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
.jpg)
.jpg)
