Restaurantele bucureștene de dinainte de 1989 care nu lipseau din evocările cheflii ale amicilor mei mai în vîrstă erau Cina, Lido și Berlin. Nu le-am mai prins, nu le-am frecventat, iar cînd am ajuns eu însumi la vîrsta „consumației”, după 1991, dispăruseră deja sau nu mai erau ce au fost. Știu că vechiul Berlin, devenit între timp Club Control, era un restaurant-braserie cu profil est-german („redegist”) unde găseai uneori, chiar și în vremuri de restriște, bere Radeberger de Dresda și crenvurști. Peretele de faianță alb-albastră din spatele barului, care redă skyline-ul orașului Dresda (nu Berlin!), e singurul detaliu din Club Control care mai amintește de vechea braserie.
Nu mai țin minte cum am aflat de barul de pe Calea Victoriei 120, devenit după 1994 Green Hours. La începutul anilor ’90 era doar un subsol surprinzător de elegant, capitonat cu catifea verde și mobilă modernă din sticlă și inox, despre care se zvonea că fusese un cotlon secret al lui Nicu Ceaușescu. Localul era ținut de un regretat domn Lambru și oferea toast cu șuncă sau cașcaval și bere rece „la sticlă mică”, ceea ce mi se părea, la acea vreme, de un lux nebun.
Restaurantele exotice lipseau cu totul din peisajul ospitalier de dinaintea lui 1989. Cu o singură excepție: restaurantul chinezesc Nan Jing de la parterul Hotelului Minerva (care există și astăzi). Din meniu făceau parte eternele „pachețele de primăvară” (rețeta de penurie cu umplutură de varză albă), „porcul cu alune” și „chifteluțele cu susan” – feluri care au marcat imaginarul românesc despre mîncarea chinezească pînă în zilele noastre. După 1990, „arăbeștile”, turceștile și chinezeștile au apărut ca ciupercile după ploaie. Unul dintre primele restaurante turcești deschise în București a fost Șark („Orient”), între timp demolat, odată cu Hotelul Marna și cu străvechea legătorie manuală din vecini. Clădirea veche de mai bine de un secol a restaurantului trepida de fiecare dată cînd tramvaiele mîncate de rugină treceau prin fața stabilimentului. Un alt turcesc memorabil era Kervan („Caravana”), situat odinioară lîngă autogara „de Istanbul”, la intersecția Șoselei Viilor cu Trafic Greu. Avea grădină cu havuz, iar la mese serveau ospătărițe tinere din apropiatul Ferentari, de care angajații turci (cu familii acasă) se îndrăgosteau iremediabil. Fiind de origine kurdă, proprietarii celor mai multe restaurante turcești îl susțineau pe Abdullah Öcalan și distribuiau clienților de încredere materiale promoționale clandestine cu liderul PKK: brichete, pixuri, tricouri și afișe. Kervan era deschis pînă la ultimul client, iar în nopțile de vară răsuna muzică turcească live, cu voce și baglamale. Departe de ochii și urechile poliției, transportați de muzică și alcool, mușteriii turci trăgeau focuri de armă în aer, spre cerul întunecat al mahalalei – un obicei de petrecere kurd.
Există și categoria stranie a restaurantelor de succes apărute după 1990, dar care au închis subit și inexplicabil, în ciuda faimei și a clientelei fidele pe care și-au cîștigat-o: Șarpele Roșu, Roata Vieții (local cu specific țigănesc, care a devenit pentru scurtă vreme, înainte să închidă cu totul, „salon de masaj”); Casa Elisabeta, La Dud, Gogoșarul, Shorley (pe atunci, singurul restaurant non-stop din București în care tineretul petrecăreț putea să-și astîmpere foamea nocturnă); OK Deli a fost deschis în 1992 de o familie de armeni revenită în țară, care a adus din SUA, se lăuda patroana, rețeta „adevăraților” mititei, dar și elemente de construcție tipic americane (vasele de WC!). Terasa umbrită de tei a localului, singurul loc fără fițe din zona Dorobanți-Beller, a fost frecventată de-a lungul vremii și de familia regală (poze cu Regele Mihai stăteau mărturie pe frigiderele cu băuturi). GB sau Casa George Bană, deschisă în anii ’90 de dl Bană, ospătar de școală veche format la Athénée Palace, s-a închis după mai bine de 20 de ani. Aflată la doi pași de zgomotosul Ștefan cel Mare, grădina GB, o oază de liniște și verdeață, cu iaz și grătar în aer liber, era ascunsă în spatele unei „case-vagon” de pe strada Pamfil Năstase. Nu avea firmă la intrare. Horia Bernea descoperise localul și ni l-a arătat entuziast spre sfîrșitul anilor ’90.
Carul cu Bere și Gambrinus (la începutul anilor ’90, braserii populare, cu șarm, istorie și halbe murdare), Nicorești, Select, dar și localuri mai puțin faimoase, cum ar fi Trei Cămile, restaurantul machedonesc cu candelă la intrare, aflat la începutul Ferentarilor, au supraviețuit eroic timpurilor și schimbărilor de proprietari, chiar dacă reformulate și „reinventate”.
Închei cu un ferpar al vechilor stabilimente bucureștene cu istorie de decenii – legendare, dar accesibile, populare și selecte, ponosite, dar cu panaș – care au dispărut, unul cîte unul, după anii ’90: Mignon (fondat, la fel ca și Select, de frații Chivu, talentații mandatari ai anilor 1960), Codrii Cosminului, Izvorul Rece, Moldova, Perla (fost Varșovia), Poiana, Mărul de Aur, Dealul Mare, Monte Carlo (din Cișmigiu), Doi Cocoși și, de curînd, Bolta Rece de la Șosea (vizitată cu plăcere și de regretata Magdalena Boiangiu). Lista e mai lungă. Îmi amintesc de ele cu veche, statornică simpatie.
Credit foto: Wikimedia Commons
