De la Spengler la sparanghel

Sînt plin de Unbehagen – am văzut eu că, dacă vrei să pari serios, e bine să folosești cuvinte nemțești. Dar, vorba francezilor, cʼest pas grave! Ei au zis malaise, eu zic tîrșeală. Nu-i freudiană, căci nu pornește din interdicțiile, ci din obligațiile „pozitive” pe care le simt dinspre civilizația noastră de azi. Mă sîcîie, de fapt, nepotrivirile dintre ce vorbim și ce fumăm.

Zicem toată ziua „mai simplu” și, de prea multe ori, ne iese mai complicat. Îmi dau seama că e (tot) mai bine, dar pentru unul ca mine, care vrea „progresul și nimic alt decît progresul”, nu e de ajuns. Completez online, descarc, semnez electronic, încarc la loc și albesc. Degeaba trăiesc dublu decît ăia de pe vremuri, dacă, de la mijlocul „vieții”, am nervii rîșniți de apelurile care mă avertizează că n-am văzut mesajele prin care eram anunțat că am primit mail-uri cu link-uri la care trebuie să creez un cont. Și degeaba îmi clipocește mobilul a pericol, dacă, pînă să pricep ce va să zică „feureteunea”, îmi ia viitura mașina. Și, apropo, cu ce mă încălzește că trăiesc în satul global, cînd zac blocat pe un bulevard dintr-un oraș-lume (Weltsdadt)? Atunci mă apropii de Freud, căci îmi înăbuș, cît de cît, pornirile agresive și mi se inflamează tîrșeala de orice. Aș lua-o pe coclauri mioritice, de nu mi-ar fi că rămîn fără date mobile. O țin înainte cu „ale mele” (cele ce mi se dau sau peste care dau), încerc să-mi oblojesc creierul și chiar să caut plăceri în masajul roților dințate care parcă m-au prins.

E complicat, pentru că în jur am plin de Unbehagen, care nu poate fi tradus mereu tîrșeală. Îi văd pe unii cu probleme asemănătoare, pe care le duc însă mai greu, și pe alții care chiar au probleme de-adevăratelea. O bulă, da, o minoritate vorbăreață – tot mai mare, dar mereu minoritate! Despre majoritate, și ea tot mai mare, nu știu mai nimic. Bîzîie ori freamătă nebăgată în seamă și, din cînd în cînd, (se) sperie răcnind seismic. Uitîndu-mă la lumea largă – așa cum îmi intră sub ochi! – îmi aduc aminte că-s peste 100 de ani de cînd numitul Oswald Spengler avertiza că venerabila cultură occidentală a trecut în faza de civilizație, de materialism faustic (faustische Materialismus), de declin și, după „mai multe generații” (a avut decența de-a lăsa timp, spre deosebire de mulți emuli), se va prăbuși în a doua religiozitate (zweite Religiosität), în starea anistorică (geschichtslosen Zustand), care vine la pachet cu cezarismul, „organizarea politică finală a civilizațiilor tîrzii”. Dacă Trump o fi vreun semn?

Nu sînt un organism suficient de evoluat pentru a digera filosofiile despre mărirea și decăderea culturilor/civilizațiilor. Ele vorbesc despre ce a fost pentru a spune ce va fi. Eu cred că istoria e un izvor nesecat de orice, iar încrederea mea în previziuni e la nivel de reclame la materiale de construcții (acolo am prezumția de știință). Ce mă interesează e că dezvoltările astea intelectuale înspre trecut și viitor sînt modelate de un prezent. Nu-i vorba doar de starea de fapt dintr-o anumită vreme – și un anumit loc –, ci, mai ales, de modul în care o simt cei care o trăiesc. De aici, cu toate tîrșelile, angoasele, apatiile din jur, am o oarecare doză de optimism.

Situația e rea, deci simțirile noastre n-au cum să fie bune. Totuși, să încercăm să nu simțim monstruos, terminalist, ca să nu zic eschatologic, și, mai ales, să nu exagerăm retoric! Uitîndu-mă un pic peste ce se zicea acum în jur de un secol, mi se pare că „diagnosticele” bătrînilor se potrivesc mai bine cu ce avea să fie și cu ce e acum decît cu ce era atunci. Pretinzînd că descriu lumea, ei făceau „literatură de anticipație”, dacă nu SF, ori pentru că percepeau hiperbolizant lucrurile, ori de amorul jocului intelectual.

Din dezvoltata Germanie, Spengler avertiza, de la începutul secolului XX, că „la două secole după puritanism, concepția mecanicistă asupra lumii ajunge la apogeu. Ea este adevărata religie a acestui timp”. Cîțiva ani mai tîrziu, din cu totul alt mediu, mai simpaticul Ortega y Gasset constata și el o „nouă lume”, creată de trei principii, „democrația liberală, experimentul științific și industrialismul”, cu precizarea că „ultimele două se pot rezuma într-unul singur: tehnica”. Iar noua lume ar fi fost dominată, logic, de un om nou, „omul mediu” („omul-masă”), cam vai de capul lui, căci „oricît ar fi crescut nivelul său de viață”, „are cele mai mărginite idei despre ceea ce se întîmplă și trebuie să se întîmple în univers”, un „dezinteres funciar față de civilizație”, căreia nu i-a priceput „principiile”, considerînd-o „la fel de spontană și de primitivă ca și Natura”. O stare de despiritualizare, deci, de vreme ce „ultimele urme ale spiritului tradițional au dispărut”, iar omului nou i „s-au inoculat violent orgoliul și puterea mijloacelor moderne, dar nu și spiritul”. Unchiul ăsta al nostru pare un materialist frivol, care „se mulțumește să se folosească de automobilul său și să cumpere un tub de aspirină, fără nici un sentiment de solidaritate interioară cu destinul științei, al civilizației” (simpatică și interesantă pasiunea spaniolului pentru mașini și medicamente). Freud zicea chiar că ajunsese un fel de „Dumnezeu al protezelor” (așa au tradus contemporanii români Prothesengott), e adevărat, „măreț cînd se dotează cu organele auxiliare”, dar cum acestea „nu sînt parte din el”, „îi creează adesea mari probleme”. Aflînd acestea, nu pot să nu fluier „hei, bunic, cu monoclu erai chic”! Pentru probleme, citez un anume dr. Alfred Bleyer: „În felul lor de viață și în deprinderile lor, oamenii de la oraș sînt în mare măsură victimele civilizației moderne, supunîndu-se de bunăvoie și fără nici o critică sănătoasă capriciilor ei. Orășeanul este de obicei nervos, fiindcă civilizația îi îndrumă traiul în direcție greșită [...]. Civilizația face pe om superficial și astfel confundă aparențele cu realitățile [...]. Încercînd să scape de povara acestui jug nevăzut, își caută alinarea în distracțiile vieții sociale, fără a-și da seama că alunecă mai adînc în prăpastia civilizației”. Amintesc că era în jurul lui 1930.

România, care, în termeni germanici, se sincronizase cu Europa sărind peste cultură, direct în civilizație și care avea orășeni cît să umple cîteva stadioane, nu părea nici ea scutită de problemele en vogue. Un aghiotant de-al lui Pamfil Șeicaru se plîngea de circulație: „Omenirea se îndreaptă (să zicem: cu pași repezi) spre o aglomerație din ce în ce mai iremediabilă. Ne întrebăm chiar dacă sfîrșitul civilizației umane nu va fi pricinuit de un ultim și apocaliptic «embouteillage»”. Glumim, dar Spengler (sigur, fără a fi el vreun t 0 absolut) a prins la mulți intelectuali români, pe filiera năistă, dar nu numai.

Original, domnul Nae: „Omul de astăzi e mai mult decît oricînd homo faber, omul tehnicei, contrafăcut de o viziune unilaterală a vieții, mutilat în toate avînturile lui metafizice și mistice”. Mirosul meu e că neamțul i-a servit românului nu de model intelectual, ci de ghid practic, dar nu vreau să divaghez. Se putea citi peste tot că omul l-a pierdut pe Dumnezeu, dar Credința semnala și partea bună, anume că omul fără Dumnezeu e și un om fără Satana: „Este foarte posibil ca retragerea lui din lume să nu însemne moartea sa, ci numai o plictiseală față de omul modern, care nu mai înțelege cîtă adîncime cuprinde cunoașterea prin vis și fantezie a adevărului”.

Fără griji teoretice și stilistice, Omul nou (adică „plin, autentic, exuberant, greu, viteaz”) lovea: „omul de azi pentru legionarism este o caricatură, o căzătură, o rătăcire în blesteme”.

Mult mai fin și vizionar punea problema tînărul Noica, vorbind de „apatia omului modern”, incapabil să se entuziasmeze, ci doar să fie entuziasmat, de o curiozitate stupid-maladivă, o „întoarcere în afară din lene, din oboseală a spiritului”, „pur și simplu forma inversă a voinții, lăbărțarea și paralizarea acesteia”. „Te întorci în afară către oameni și te uiți la oameni, cînd ai pe om în tine. Ce apatie!” Ziarul i se părea deja detestabil, dar se aștepta la mai rău: „are să vină televizorul sau cum se va numi [...]. Atunci, măcar e nădăjduit că tragica noastră plictiseală se va curma, căci nu putem dori nimic mai desăvîrșit...”. Era atipic în peisaj, se aștepta la o revoluție pentru emanciparea individului de sub „puterile anonime... massele, istoria, chiar omeneasca știință”. „E timpul să fim exasperați”, scria în altă parte.

În a doua jumătate a anilor ’30, sfîrșitul civilizației părea să plutească în aer. Despre „lipsa de încredere și lipsa unui ideal” care „fac ca omenirea să se sbată într-o agonie fără nădejdea scăpărei” alarmau și gazete obscure de provincie. Lumea părea să se miște ca o mașină. Se cita și din Berdiaev: „tehnica actuală îl ajută [pe om] la o accelerare precipitată [...]. Dar o astfel de dominare a timpului, obținută prin viteză, corespunde unei aserviri”. Era „epoca oamenilor nervoși și grăbiți”, suferinzi pentru că trăiau „într-un tempo accelerat”, cărora li se ofereau leacuri minune, individuale (medicamente) ori colective, globale ori național(ist)e. „Nouă civilizație” se vîntura nu doar în URSS, Germania, Italia, ci și în țări mici, ca a noastră. Și, deasupra a orice, ca în povestea cu drobul de sare, domnea teama că un nou război mondial va pune cruce la tot. Să ne amintim, asta în timpul despre care Marin Preda spune că „era foarte răbdător” / „avea răbdare nesfîrșită” cu oamenii! Deh, erau alți oameni și cred că scriitorul era îndreptățit să articuleze hotărît. Ai lui abia atunci erau pe cale să facă pasul în istorie. Aveau probleme de viață, nu angoase culturale, ca minoritatea vorbăreață, și o „credință naivă” ușor de exploatat de „șarlatani”, „profeții mincinoși”. Ortega y Gasset avertizase: „O civilizație e realmente greu de salvat cînd i-a sosit ceasul să cadă sub puterea demagogilor. Demagogii au fost marii strangulatori de civilizații”. Din ce a urmat ne dăm seama că istoria bate orice morfologie a istoriei. Nu se face, oamenii o fac!

Unde sîntem azi? Într-o criză! Multe seamănă cu cele de acum 100 de ani. Diferențele sînt mai ales cantitative, dar, mă iertați, cred că asta determină și schimbări „calitative”. Zîmbim citind la Ortega y Gasset că „valuri întregi de oameni au fost aruncate în istorie într-un ritm accelerat” – ohoo, să vezi acum! – și că „pentru prima oară, istoria europeană pare a fi la cheremul hotărîrilor omului de rînd, înțeles ca atare”. Nu! Omul de rînd e, mai mult decît oricînd, la cheremul demagogilor.

Dar Ortega mai zicea ceva: că „aparenta decadență” a vremii lui era, de fapt, „criză binefăcătoare care îi va permite Europei să fie cu adevărat Europa”, adică să substituie „pluralitatea europeană... prin reala sa unitate”. A nimerit-o binișor, dar a greșit crezînd că unificarea europeană ar putea fi un sfîrșit al istoriei.

Iată, cel care pe odată visa să ajungă cu oile la București, azi poate merge ușor la căpșuni în Spania sau la sparanghel în Germania! Totul ar fi în regulă, dacă în vremuri de criză, „aceste veșnice plăgi ale umanității”, unii n-ar reacționa (decît) printr-o „intensificare extremă și artificială” a unui „principiu caduc”, naționalismul. Aici sînt 100% de acord cu marele spaniol: „Nu trebuie înnobilată criza prezentă arătînd-o ca pe un conflict între... morale și civilizații”. Problemele sînt concrete, soluțiile trebuie să fie concrete, și pentru cele individuale, și pentru ceolective. Filosofarea e soră cu demagogia.

Cultura/civilizația europeană nu poate sfîrși „dinăuntrul ei” („căci din afară sau prin accident poate sfîrși oricînd orice”), scria bătrînul Noica, trecut prin istorie și pornit contra „penibilului determinism cultural al lui Spengler”. Nu mă liniștește complet, căci mă tem de... accidente.

Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.

Credit foto Oswald Spengler: Wikimedia Commons