Sună cam arhaic „pribeag”, dar am să vă explic de ce am alea acest cuvînt în titlul conferinței mele. Am publicat-o recent la Polirom cartea Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, care este o reeditare mult mărită şi lărgită a unei cărţi din 2012. Cartea a crescut, pentru că în 2021 a fost tradusă de Universitatea din Avignon în limba franceză. Universitatea din Avignon este la 27 de kilometri de locul unde se găsesc aceşti bănăţeni francezi, în localitățile La Roque-sur-Pernes şi Pernes-les-Fontaines. Aici se află o parte dintre bănăţenii refugiaţi în anul 1944, înainte de ianuarie 1945, cînd a început deportarea germanilor din Banat spre minele din Donbas. Acești bănățeni francezi au plecat în fugă, de frica anunţului „Vin ruşii!”, o propoziție care ne dă şi astăzi fiori, şi care s-a instituit într-un fel de formulă a lucrurilor rele care vin dinspre Est spre Vest.
Eu am vorbit cu ei în franceză, pentru că nu ştiu destul de bine germană, iar ei vorbesc şvăbeşte, pentru că la origine sînt şvabi din Banat. Ştiţi că acest termen, „şvab”, e un termen generic pentru cei care au venit în secolul al XVIII-lea în Banat, dar printre care erau şi vorbitori de limbă franceză din Alsacia-Lorena sau din zona Luxemburgului de astăzi. Ultima colonizare a avut loc în 1780. Acești coloniști s-au instalat în cîteva sate din Banat, precum Carani (în germană, Mercydorf) sau, cei mai mulţi, la Tomnatic (în germană, Triebswetter), dar şi în cîteva sate, azi dispărute, de pe teritoriul Iugoslaviei. [...] La origine, acești coloniști au fost vorbitori de franceză provenind din zone care aparţineau însă Imperiului Habsburgic, pentru că el i-a colonizat în Banat. Mulți dintre ei au fugit, au părăsit locurile de origine din cauza lipsurilor sau din cauza taxelor mult prea mari. Important de știut este că aceștia erau oameni săraci, care nu aveau o bună situaţie în locurile lor de baștină şi au fost încurajaţi de Imperiul Habsburgic să vină spre Banat, care părea pentru toţi, atunci, un fel de El Dorado, de la frontiera Imperiului cu misteriosul Regat Valah – această frontieră se afla undeva în zona Orşovei.
Ce interes avea Imperiul Habsburgic să-i aducă dintr-un capăt al lumii, din Vestul Europei, într-un Est destul de îndepărtat? Mulţi au fost transportaţi pe Dunăre și au ajuns la Viena, unde au fost înregistraţi. Li s-au oferit galbeni de aur, scutiri de taxe pe cinci ani pentru agricultori, și de zece ani pentru meșteșugari. Intenţia Imperiului Habsburgic era aceea de a-i aduce la această frontieră unde populația nu era predominant catolică. Noi, astăzi, citim în termeni multiculturali şi pluriculturali o istorie etnică, dar ea avea, de fapt, un substrat profund religios. Pentru mine, frontierele dintre oameni, dintre etnii sau religii sînt nişte frontiere permeabile, care se refac periodic, în funcţie de felul cum oamenii interacţionează unii cu alţii. De pildă, germanul n-a fost perceput de la început ca un bun colonizator, ca un om care civilizează Banatul, pentru că a fost asociat de populația locală cu imaginea războinicului austriac. Este surprinzător să aflăm că imaginea germanului nu era atît de grozavă în Banat înainte de începutul secolului al XX-lea. Ei au fost instalaţi în zona Cîmpiei de Vest și așa explicăm de ce, din cei 44.000 de deportaţi în Bărăgan din zona de frontieră a Banatului imediat după al doilea război mondial, 10.000 erau germani cu familiile lor. Deportarea în Bărăgan a fost o deportare cu întreaga familie, faţă de deportarea din 1945, în URSS, care a vizat membrii tineri ai familiei, adică femeile între 18 şi 35 de ani și bărbaţii între 17 şi 45 de ani.
Războiul produce deplasări mari de populaţie. Astfel, în Banat au venit mulți români dinspre Basarabia şi Bucovina. În 1945, cineva de la Oficiul Agriculturii a avut ideea să-i colonizeze (iar apare cuvîntul „colonist”) în Banat. Unde? Pe pămînturile confiscate de la germanii din Banat. Reforma agrară din 1945 i-a lăsat fără suprafeţe foarte mari de teren pe germanii din Banat, şi oameni din anumite categorii sociale – moșierii, de exemplu, în 1949 – au fost ridicaţi şi deportaţi cu domiciliu obligatoriu. Au fost dislocaţi cu domiciliu obligatoriu în Moldova, în Transilvania, în orăşele mici, unde puteau fi uşor supravegheaţi, pentru că deja apăruse ideea cu „duşmanii poporului”.
Basarabenii şi bucovinenii sînt instalaţi cam cu forţa, s-o spunem sincer, în casele germanilor. Primesc cea mai bună cameră, „camera-muzeu”, aceea unde sînt tablourile strămoşilor și mobila veche, care se moşteneşte. Această mobilă, adesea, a fost transportată ulterior în Germania și a ajuns să fie vîndută la Flohmarkt. Iar unele dintre acesre obiecte au fost recent recuperate de nostalgici și readuse în mici muzee locale, cum este, de exemplu, cel din Gărîna. Un german a făcut acolo, într-o pensiune, o veritabilă Heimatstube, cu cîteva lucruri luate de pe la cîţiva săteni din Perne care au fost dispuşi să dea o rochie, un costum, o icoană, coşuri etc. [...]
Heimat-ul este locul de acasă, locul de unde pleci şi care, în timp, pentru cei care duc dorul de casă, este învestit cu valori imaginare pînă cînd devine un fel de mic paradis pierdut, pe care exilatul îl poartă cu el în unicul bagaj care poate lega două locuri aflate la distanță, anume bagajul memorial. [...]
Imediat după război, printre cei care fug în grabă din Banat, dar şi din alte părţi din România, sînt germanii. Dna Margareta Benţ, din Becicherecu Mic, care e intervievată în carte, pleacă pentru că la ea era încartiruită armata română și ofițerii români le-au spus: „Plecaţi cît de repede, că vin ruşii şi nu se ştie ce se va întîmpla cu voi!”. Au plecat spre Jimbolia, cum spune ea, crezînd că pleacă pentru trei zile, și au plecat pentru o viață. Au plecat spre Austria, pentru că acolo erau lagărele de refugiaţi după război. Şi atunci, ca şi acum, refugiatul nu are niciodată o soartă bună. Poveştile din Austria ale celor care au fugit din zona Banatului sînt groaznice. Condițiile foarte grele de trai se asociau dificultății de a fi angajat, deși era nevoie de mînă de lucru, iar cînd erau angajați, acești refugiați erau repartizați la cele mai grele munci. Aceste condiții i-au determinat pe unii dintre acești refugiați să se întoarcă acasă, în Banat. Reîntorși, mulți dintre ei vor fi imediat deportați în Bărăgan. Dramatic este că vor fi deportați, practic, deodată, germanii în ale căror case au fost mutați basarabenii și bucovinenii, împreună cu acești basarabeni și bucovineni. Germanii spun: „Am plecat împreună cu colonistul nostru”. Asta produce o interesantă modificare de memorie. Dacă cercetezi arhivele, vei găsi nenumărate reclamații și plîngeri care denotă o relație inițială foarte tensionată între basarabenii și bucovinenii mutați forțat în casele germanilor și germanii înșiși. Dar deportarea comună transformă totul și memoria de astăzi este aceea a unei relaţii foarte bune, pentru că au trăit împreună Bărăganul. Or, dacă nu a fost deportat, măcar colonistul a rămas în casă și a avut grijă să nu se distrugă sau să nu se repartizeze altora casa, pe care refugiatul a putut-o regăsi la întoarcerea din refugiu. De aceea, eu vorbesc despre aceste frontiere care în memorie se pot reconstrui altfel decît frontierele reale dintre grupurile care formează o comunitate.
În orice caz, deportarea în Rusia a părut, pentru cei rămaşi acasă, o provocare să-și reclădească, prin reamintire, identitatea. Spectrul deportării în Rusia i-a făcut pe mulți să meargă la Comisia Aliată de la Comloşu Mare sau de la Sînnicolau Mare, cu un arbore genealogic scos din arhivele primăriilor din sate prin care arătau că primii veniţi purtau nume franţuzeşti, ba chiar era menţionat, în unele cazuri, locul de unde veneau: din Lorena După aceea, în cursul genealogiei, au apărut căsătoriile cu germani. Deci acești oameni puteau, la o adică, să demonstreze la fel de bine că sînt germani şi francezi, conform cu arborele genealogic. Așa se face că ruşii nu au deportat, de pildă, 300 din 3.000 de oameni din Tomnatic. Mare lucru! Dar, cum a povestit Hans Damas din Tomnatic: „Am scăpat noi de deportarea în URSS, dar cînd a venit cea din Bărăgan, în 1951, n-am mai avut scăpare. Atunci ne-au luat ca exploatatori”. N-au mai existat excepții!
Prin 1946-1948, Franța a luat în serios ideea că au francezi printre germanii din Tomnatic. În anii 1940, alsacienii şi lorenii din Banat au avut un ziar al lor, au avut o organizaţie a lor care a fost antifascistă și nu au privit niciodată cu ochi buni faptul că au fost obligați să scoată certificate ca să dovedească faptul că, de fapt, sînt germani. Și asta a fost o reală dificultate pentru cei care au ajuns în lagăre în Austria și voiau să ajungă în Franța. Cum să poți pleca din Austria în Franţa, în anii 1946-1948, fiind, după acte, etnic german? Nu mai spun că destul de repede statul român le-a retras cetăţenia. Unul dintre oamenii aflați în această situație, un anume Lamesfeldt, i-a trimis lui Robert Schuman o păpușă îmbrăcată în costum șvăbesc și o scrisoare în care îi cerea disperat ajutorul, pentru că ei, fiind de origine franceză, lorenă, ar vrea să fie primiţi în Franţa. Vă dați seama că, după război, Franța se codea să primească niște oameni cu acte de germani care nu vorbeau nici o boabă de franceză, în virtutea originii familiilor lor din secolul al XVIII-lea. Scrisoarea aceea i-a atras atenția lui Robert Schuman, despre care cred că avea deja în cap proiectul pan-european care urma să-i pacifice definitiv pe francezi cu germanii. Or, acești șvabi care cereau ajutorul proveneau tocmai din regiunile revendicate mereu de Franța și Germania. Astfel, acești șvabi sînt primiți în Franța și reparatizați cam pe tot teritoriul, dar mai ales în Alsacia-Lorena. De exemplu, familia Bernard primeşte un certificat de sindicat pe care putem vedea locurile unde au fost ei plasaţi. Acest Lamesfeldt se duce în sudul Franţei, în acest sat, profitînd de invitaţia unui primar de acolo care scrie o carte despre dispariția lentă a acestui sat, la sfîrșitul căreia apare o notă: „Este o mică speranţă. Vin aici nişte bănăţeni care se pare că sînt oameni foarte întreprinzători, harnici, pe ei ne putem baza să revitalizeze satul”. Zis şi făcut, a fost organizată instalarea șvabilor care vor să vină din alte locuri, unii veniţi chiar din Austria. Asta se petrecea în jurul anului 1950. Prima instalare nu a depăşit 30-50 de persoane. Mai tîrziu, aceștia şi-au adus şi bătrînii, din Iugoslavia mai ales, pentru că din România a fost mai greu să-i aducă. O stradă de la Roque-sur-Pernes a primit numele „La Rue du Banat”. Ziarele timpului scriau cam așa: „Locul acesta este un loc pustiu, care va deveni înfloritor!”, „Bănăţenii ştiu să scoată apă din piatră seacă, ştiu să facă grădini acolo unde este o stepă!”. Cam aceleaşi lucruri care s-au spus mai tîrziu despre germanii colonizaţi: că ei au transformat Banatul şi au constituit un model concurenţial şi benefic pentru ceilalți.
Smaranda Vultur este scriitoare, critic literar, cercetătoare în domeniul lingvisticii, poeticii, semioticii, antropologiei.
