Cine n-a văzut Milano decît în trecere, asemeni mie pînă deunăzi, ar putea crede că e mai puțin frumos decît cele mai multe orașe din Italia. Nu e copleșitor precum Veneția, n-are splendoarea Florenței, nici simbolistica și farmecul Romei și nici pitorescul localităților mai mici ale acestei preafrumoase țări. Chiar am auzit părerea că, în afară de celebrul Dom și de cunoscutele galerii comerciale, nu ai avea prea multe de văzut acolo. Ei bine, săptămîna trecută tocmai am povestit despre Cina cea de taină a lui Leonardo. Și voi mai spune că, după cîteva zile de vizitat orașul mai pe îndelete, chiar și pe o vreme friguroasă și ploioasă, nu poți fi decît impresionat.
În plus, la Milano mai există o capodoperă foarte importantă, de data asta a lui Michelangelo, chiar ultima lucrare a sa, numită astăzi Pietà Rondanini, adăpostită într-o sală a impozantului castel Sforza. A fost adusă acolo abia acum zece ani, după ce vreme de secole a stat la Roma, fără să i se acorde o atenție excepțională, probabil pentru că e neterminată. Michelangelo a tot lucrat la ea pe parcursul a cel puțin 12 ani, pînă chiar în 1564, cu cîteva zile înainte de a muri. Interesant e că în două zile de marți ale fiecărei luni poate fi văzută chiar pe gratis. E mult mai accesibilă decît Cina cea de taină, aflată într-o biserică din apropiere, dar la care, așa cum am povestit, nu se ajunge prea ușor din motive de programări ce trebuie făcute cu luni înainte.
Tocmai pentru că e doar pe jumătate terminată, sculptura dezvăluie procesul creației lui Michelangelo într-un fel tulburător. Privitorul asistă parcă la nașterea celor două trupuri din blocul alb de marmură. Cunoscătorii au remarcat că Pietà de la Vatican, cea mult mai cunoscută, e viziunea unui Michelangelo tînăr, trupul Fecioarei Maria și al lui Iisus fiind la rîndu-le mai viguroase și musculoase, în vreme ce, la această lucrare de final, ele reflectă mult mai sugestiv suferința și degradarea fizică, creînd și senzația unui tot unitar format de mamă și fiu. E o sculptură de care aproape că nu poți să-ți desprinzi privirea. Norocul e că o poți admira cît vrei, fără să te grăbească cineva.
Mai sînt și o mulțime de alte opere de artă în muzeele din Milano și aș pomeni un Caravaggio de neuitat și un Rafael la pinacoteca Brera, precum și o Cleopatra la muzeul Poldi Pezzoli, pictată de un necunoscut, un fel de copie a unui portret tot de Michelangelo, s-ar zice, dar într-o ipostază extatică, aproape caricaturală.
În fine, un bilet la Scala, chiar mai puțin scump, pentru că era un spectacol modern și nu o operă clasică, ne-a plasat între rîndurile unui public rafinat.
Într-un alt cartier al orașului am descoperit canalele pe care te poți plimba cu vaporașul, pentru că și Milano are, asemeni multor orașe italiene, cîteva canale pitorești. În preajma lor am găsit un restaurant relativ ieftin unde am mîncat pește proaspăt și o delicioasă lasagna napolitană.
Dar Milano este, să nu uităm, capitala modei europene. Mai mult decît Parisul, Viena sau Londra. Aș spune că faimoasele galerii comerciale de lîngă Dom sînt numai o vitrină, o fațadă a ceea ce poți găsi ceva mai încolo de ele. Noi am intrat curioși prin ceea ce părea a fi un fel de poartă a unui hotel de lux (Portrait) și am ajuns la un mic patinoar cochet, aflat într-o curte interioară. Era înconjurat de boutique-uri transparente ale celebrei companii Ferragamo. O lume feerică decorată pentru Crăciun, ascunsă între clădirile hotelului. Ieșind pe altă poartă, printre alte două aripi ale hotelului, am nimerit, ca Alice în Țara Minunilor, într-un cartier fermecător, cu străzi destul de înguste pline de mici magazine cu nume mari: Fendi, Louis Vuitton, Longchamp, Ralph Lauren, Michael Kors, Chopard, Chanel, Giorgio Armani, Omega, Hublot, Gucci, Hogan, Prada, Giuseppe Zanotti, Moncler, Dolce&Gabbana, Bulgari, Boss, Cartier, Hermès, Falconeri, Fulda, Emporio Armani, Versace, Zegna, Valentino – și lista ar putea continua cu multe altele. Un paradis al shopping-ului scump. Acolo nu-ți mai trebuia altceva decît bani. Din loc în loc mai era și cîte o cofetărie sau cafenea de lux, la care puteai bea un ceai sau o cafea în picioare, la un preț normal. Dacă te așezai la masă, prețul se schimba radical. Și erau mulți cei care se înghesuiau să prindă un loc lîngă mesele înalte, unde se stătea în picioare și nu era chelner. Erau mulți turiști curioși și cu banii măsurați. Într-o vitrină am văzut un panettone (mai pe românește, cozonac) colorat. Pe etichetă scria că e decorat manual. Două kilograme costau 600 de euro. Un cadou de Crăciun.
.jpg)
