Nostalgia nu este, atunci cînd este împărtaşită colectiv, un sentiment inocent. Ea devine, în clipa în care participă la imaginarul unei naţiuni, parte din politica ei. Iar istoria, acest trecut care nu trece niciodată, este absorbită în materia unei nostalgii ce devine punct de plecare al unui alt viittor.
Căci nostalgia poate fi puntea ce uneşte diferite registre ale timpului unei naţiuni: privirea care se îndreaptă înapoi este şi cea care zăreşte ceea ce nu există, încă. Politica nostalgiei este o politică a istoriei şi a memoriei. Ea este liant, dar şi instrument de mobilizare. Cuvintele de demult făuresc cuvintele prezentului care aspiră la măreţia anilor care vor veni.
În spatele acestei tentaţii a nostalgiei se află, invariabil, un spaţiu al vîrstei de aur. Acesta este locul imaginar unde timpul capătă lumina ce radiază peste secole. Aceasta este Arcadia unde tot ceea ce este contradicţie şi tensiune dispare, aceasta este proiecţia utopică ce inspiră emoţii şi defineşte identităţi.
Vîrstele de aur sînt un combustibil al nostalgiei. Nebuloase şi proteice, ele compensează traumele unui prezent căruia îi lipseşte gloria de altădată. Strămoşii pe care îi convoacă trasează un drum pe care vor merge urmaşii lor. Continuitatea este parte din acest elan al nostalgiei.
Fascinaţia vîrstei de aur hrăneşte şi chemarea utopică la care naţiunile se întorc, spre a alunga neliniştea care le bîntuie. Vîrsta de aur întruchipează tot ceea ce viaţa de acum nu ne poate dărui. Resentimentul şi anxietatea au, în fine, oglinda în care să se poată contempla.
Romantismul politic al fascismului şi elanul adamic al comunismului sînt avatarurile moderne ale acestei politici a nostalgiei. Istoria documentabilă se estompează, iar ceea ce rămîne este terenul eliberat pentru fantasmele menite să ofere salvare şi unitate. Roma lui Mussolini sau Nürnberg-ul lui Hitler sînt scenele pe care se joacă această tragedie a istoriei mitice.
Romanii neînfrînţi şi germanii neîmblînziţi defilează, sub ochiul atent al statului totalitar. Vîrsta de aur este patria acestor eroi care vin să inspire comunitatea. Cavalerii în armuri de operetă ai naziştilor sînt camarazii care reprezintă idealul criminalilor de război. Vîrsta de aur este nu doar vîrsta basmelor, ci şi aceea a purităţii sîngelui german. Arcadia ariană este coruptă de evrei şi de naţiunile inferioare. Revenirea spre lumina de altădată motivează crima, făcînd posibilă oroarea.
Comunismul este marcat, pe măsură ce se consolidează isoric, de aceeaşi pulsiune regresivă. Utopia ce locuieşte viitorul are nevoie de înrădăcinarea în nostalgia colectivă. Regimul totalitar reconstruieşte naţiunea, prin castrarea tradiţiei. Eroii sînt invitaţi să păşească, alături de oamenii muncii, pe drumul spre societatea fără de clase.
Iar stalinismul este întemeiat pe acest efort de mobilizare a istoriei ca liant al nostalgiei. Apelul la trecut permite tiraniei să recupereze, în formă mutantă, vechile solidarităţi. Lupta cu teutonii a lui Aleksandr Nevski este presimţirea celei de la 1941. Anul 1812 este repetiţia generală pentu apărarea patriei împotriva invadatorilor nazişti.
Şi nu este un accident că imaginarul putinist reciclează această nostalgie sovietică, spre a permite continuitatea unei dictaturi şi a unui tip uman. Putin este imaginea însăşi a unei elite care, ieşite din URSS, revine la matricea originară. Pasiunea monomană a lui Putin pentru (re)scrierea istoriei este un reflex stalinist. Nostalgia pentru URSS este temelia mitică a Rusiei sale.
Stalinisnul naţional ceauşist, spre a relua terminologia canonică a lui Vladimir Tismăneanu, este triumful devastator al acestei nostalgii patologice. Istoria românilor este asemeni unei plastiline modelate de secretarul general devenit demiurg. Filme, statui, romane, poeme, monumente, toate oglindesc acest delir al genezei şi al tentaţiei etnocratice.
Şi poate că supremul paradox al României de acum este efervescenţa acestei nostalgii care inseamnă prelungirea inerţială a ceauşismului, ca formă de proiect politic. Dacii veneraţi de contemporanii noştri nu sînt decît făpturile de mucava ivite din epopeea cinematografică naţională. Domnitorii harnici şi temerari sînt figuranţii din reprezentările de butaforie ale propagandei. Ceauşescu însuşi revine, asemeni unui spectru, spre a ne bîntui.
Politica nostalgiei totalitare descurajează edificarea unui patriotism al decenţei şi al curajului civic. Istoria malformată este singura care pare să îi fascineze pe români: secvenţele sincopate de pe reţelele sociale sînt minutele mitice spre care ei se reîntorc, fascinaţi. Mesianismul ceauşist al radicalismului contemporan este apoteoza acestei politici a manipulării groteşti a unei istorii niciodată întîmplate cu adevărat.
Luciditatea maioresciană poate fi, în cele din urmă, alternativa la acest delir colectiv. Redescoperiea tradiţiei înseamnă despărţirea de această atracţie suicidară a ceauşismului impenitent: o altă Românie poate fi imaginată, pornind de la lecţia modestă a libertăţii.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice de la Universitatea din București.
.jpg)
