Nu mare lucru. Mă refer, evident, la starea de tensiune generată în jurul dezvăluirilor privind problemele din Justiție. Președintele poate asculta, poate avea opinii, le poate emite către Parlament sau societate în general și, din cînd în cînd, are oportunitatea de a numi conducerile Parchetului General și DNA la propunerea Ministerului Justiției cu un aviz consultativ de la CSM.
Cu toate astea, încă părem să credem în puterile magice ale unei instituții ale cărei atribuții sînt destul de clar delimitate. Primul efect al așteptărilor nerealiste este că sporește numărul celor care se declară iar dezamăgiți, crește frustrarea, apare furia și apoi lehamitea. Și asta are efecte pe termen lung. Nimănui nu-i place să trăiască într-un scenariu de Ziua Cîrtiței, învîrtind zeci de ani la o roată a norocului al cărei ac se încăpățînează să se oprească permanent în dreptul cuvîntului „corupție”.
Poate ne-ar ajuta un pic să ne amintim cum am ajuns aici. Acum zece ani, Klaus Iohannis devenea președinte pentru că modelul anterior de „președinte jucător” devenise obositor și dădea semne acute de ipocrizie. Așa că România și-a ales un președinte care a pus mai mare accent pe formalism, mai atent la limitele funcției și la rolul fiecărei instituții în parte. Avea Iohannis păcatele sale – le-am văzut mai tîrziu –, dar principalul său merit era că nu era Traian Băsescu.
Azi, România pare bîntuită de un regret și o nostalgie după președintele implicat. În fapt, o simplificare nefericită care ne duce în același loc. Lucrurile nu sînt totuși identice. Președintele actual are o poziție mult mai fragilă la început de mandat decît predecesorii săi. A venit la putere ca urmare a temerilor privind scenariul concurent, mandatul său curge sub presiuni externe și proiectează asupra populației umbra unei austerități negîndite suficient. În atari condiții, ce îi mai lipsea lui Nicușor Dan era o augmentare în spațiul public a deficiențelor din sistemul de Justiție. Deficiențe care, în termeni simpli, se traduc prin concluzia banală și dureroasă că, în România, egalitatea în fața legii e o glumă. Dl Dan se vede pus acum în vîrful unei piramide administrativ-politice pe care, cu excepția beneficiarilor săi direcți, o urăște cam toată lumea. Nu e chiar cel mai comod loc.
De aceea, reproșurile care i se aduc sînt cumva nedrepte. Și are istoria de partea sa. Predecesorii săi s-au pus în fruntea unor mișcări publice cărora nu au reușit să le satisfacă cererile venite de pe un prag moral foarte înalt. Asta indiferent de metoda folosită – hiperactivitate în cazul lui Traian Băsescu, delegare în cazul lui Iohannis. Nicușor Dan pare să fi ales o cale de mijloc în care amestecă prudența cu o solicitudine circumspectă. Cu atitudinea unui șahist, președintele pare să promită permanent că va face ceea ce se așteaptă de la el, dar în timpul său, nu al bulei. Nu încerc să îi găsesc scuze, cred că are destui oameni în jurul său gata să îi justifice orice decizie sau non-decizie. Unii dintre ei sînt aproape religioși în efortul ăsta.
Ce putea face totuși președintele pentru a avea parte de mai puține reacții dezaprobatoare? Strict în ceea ce privește Justiția, cum spuneam, nu mare lucru. Conduita sa a fost cea corectă. A ieși cu o sabie simbolică în piața publică nu ar fi ajutat prea mult. Poate la o accelerare a eforturilor subterane în direcția unei suspendări. Dar ar fi ajutat dacă s-ar fi pregătit pentru lupta de azi, folosindu-și atribuțiile și prestigiul pentru cauze care contează și unde ar fi făcut o diferență. Cîteva exemple:
Sinecurile – actualul guvern a împărțit în stînga și dreapta sinecuri în numele tuturor partidelor coaliției. Președintele a preferat să se uite în altă parte.
Apoi, avea (și are) puterea să dea un semnal puternic numind șefii serviciilor secrete și arătînd că dorește o rupere cu trecutul. Nu o face. Joacă șah, dar tabla tremură sub piese.
În al treilea rînd, șeful statului ar fi putut să arate măcar un vag interes față de modelul de austeritate ales de premier – model care pare să pedepsească exact categoriile sociale care nu au contribuit cu nimic nici la deficitul bugetar, nici la celelalte crize suprapuse cărora trebuie astăzi să le facem față.
Ar mai fi și bîlbele jenante ale statului în fruntea căruia se află în fața dronelor rusești care reconstituie traseele turiștilor sovietici din ’89 de-a lungul și de-a latul țării. Asta e treaba MApN, veți spune, și ați avea dreptate. Dar șeful armatei e la Cotroceni.
Toate astea, adunate, dau bulei de Facebook – și oricui altcuiva – dreptul de a-l critica pe președinte că nici în cazul Justiției nu face prea multe. Oamenii văd un model de comportament ambiguu și de asta se supără. Nu pentru că așteaptă prea mult, ci pentru că, pînă acum, au primit prea puțin.
P.S. Am făcut o greșeală în textul de săptămîna trecută pe care o corectez acum. Ciprian Ciucu nu este, așa cum scriam, născut în București, ci la Pitești. Voi continua să îl consider totuși bucureștean 100%. Piteștiul ni l-a oferit pe Nicolae Dobrin, ceea ce, indiferent din ce unghi am privi, e un titlu de glorie infinit mai mare.
.jpg)
