Noua Strategie de Securitate Națională (SSN) a SUA nu este o strategie, oricît de mult ai încerca să-i găsești un sens. O strategie face legătura între mijloace și scopuri realizabile. Ceea ce a publicat Casa Albă condusă de președintele Donald Trump săptămîna trecută este altceva: e o mărturisire de 33 de pagini a faptului că această administrație nu crede în viitor – și că, prin urmare, nu vede nici un rost să investească în el.
SSN-ul lui Trump oscilează isteric între triumfalism și anxietate declinistă. America este cea mai mare națiune din istorie; America e invadată. Cîștigăm; pierdem totul. Nu-i vorba de o simplă incoerență: e semnătura cognitivă a unei mișcări care trăiește schimbările demografice și culturale ca pe o catastrofă existențială.
SSN anunță obiective radicale fără a specifica resurse, termene sau mecanisme. Dacă am numi-o „mioapă”, ar reieși că omite o viziune pe termen lung. Dar nu există nici o viziune pe termen lung. O mișcare convinsă că lumea ei se sfîrșește nu face planuri pentru generația următoare. Ea distruge și înșfacă.
Intenția de a înșfăca e explicită. „Toate ambasadele noastre trebuie să fie la curent cu oportunitățile majore de afaceri din țara lor, în special cu contractele guvernamentale majore”, prevede SSN. „Fiecare funcționar al Guvernului SUA care interacționează cu aceste țări ar trebui să înțeleagă că o parte din munca sa este de a ajuta companiile americane să concureze și să aibă succes.” Diplomația a fost transformată în mod oficial într-o operațiune de dezvoltare a afacerilor.
Consiliul Național de Securitate este însărcinat cu identificarea „amplasamentelor și resurselor strategice” din emisfera vestică în vederea exploatării. Le Monde îi spune pe nume: prédation économique – prădare economică.
Consiliul pentru Relații Externe observă cum competiția dintre marile puteri a dispărut ca principiu organizator din această SSN, fiind înlocuită de factorul economic ca „miză ultimă”. Documentul e mai mult o polemică decît o strategie, spun membrii Consiliului, iar cei care nu sînt americani ar face bine să nu-l considere o declarație de intenție autentică.
Și totuși, dispariția cadrului rivalității dintre marile puteri nu este o neglijență. Ea reflectă o administrație care a abandonat discret proiectul modelării ordinii internaționale, deoarece modelarea acestei ordini presupune o credință în viitor.
Gîndiți-vă la modul în care SUA și-au tratat aliații. SSN redirecționează tirul retoric către Europa și își atenuează în mod sensibil limbajul față de Rusia și alți adversari. SSN avertizează că Europa riscă „eradicarea civilizației” prin imigrație și o „asfixie prin reglementări”. Le cere europenilor să își asume „responsabilitatea principală” pentru propria apărare – anunțînd în același timp că Statele Unite vor „cultiva rezistența” față de tendințele politice actuale ale Europei prin sprijinirea partidelor naționaliste și populiste din țările Uniunii Europene.
Aceasta nu este gestionarea unei alianțe. E un sabotaj mascat ca distribuție a sarcinilor.
Administrația Trump susține că respinge cutuma internaționalist liberală de a da lecții altora cu privire la afacerile lor interne. Dar anunță apoi o sferă de influență emisferică ce refuză țărilor din America Latină dreptul suveran de a-și alege propriii partenerii comerciali și acordurile de securitate. „Corolarul Trump” la Doctrina Monroe este politica marilor puteri din secolul al XIX-lea reambalată pentru un președinte care nu poate distinge între interesul național și îmbogățirea personală.
Institutul Cato, care nu simpatizează internaționalismul liberal, identifică încă o contradicție: tensiunea dintre retorica de respingere a „războaielor veșnice” și insistența subiacentă asupra faptului că SUA trebuie să rămînă un arbitru global. O „spoială America First” maschează un proiect de facto hegemonic. Administrația dorește beneficiile primatului fără poverile acestuia – să fie stimată fără să-și asume angajamente, să aibă acces fără să cultive relații.
Acesta nu este un realism de politică externă. E doctrina cuiva care nu a trebuit niciodată să onoreze o promisiune. Ceea ce ține laolaltă contradicțiile sale nu este o teorie a ordinii internaționale sau o viziune a guvernanței americane, ci mai degrabă un inamic comun: viitorul însuși.
SSN este impregnat de angoasa demografică. Migrația nu e percepută ca o provocare politică, ci ca o „invazie”. Frontiera este „elementul principal al securității naționale”. Documentul estompează granița dintre amenințările externe și competiția politică internă, tratînd comunitățile diasporei și schimbările demografice ca pe probleme de securitate comparabile cu statele ostile. Este teoria „Marii înlocuiri” transpusă ca dogmă oficială.
De ce o administrație care se pregătește să se retragă din angajamentele globale trebuie să demonizeze imigranții? De ce o strategie axată pe emisfera vestică dedică atît de multă energie atacării politicii europene a migrației? Pentru că teama care animă această administrație nu este China sau Rusia sau terorismul. Teama care o animă este că America de mîine nu va mai arăta ca America de ieri. SSN nu este un plan de navigare către viitor. E o expresie a furiei față de inevitabilitatea viitorului.
Asta explică și „economia de prădare”. Dacă ai renunțat să construiești relații durabile, extragi tot ce poți cît mai poți. Dacă alianțele sînt doar costuri de tranzacție, le abandonezi. Dacă ordinea internațională te împiedică în vreun fel, refuzi să o menții. E logica unei vînzări de lichidare: totul trebuie să dispară.
Teama de viitor explică, de asemenea, blîndețea administrației Trump față de Rusia. Kremlinul lui Vladimir Putin împărtășește anxietatea demografică a lui Trump, ostilitatea față de instituțiile liberale și resentimentele față de un viitor cosmopolit, și are ceea ce-și dorește Trump: un stat etnonaționalist revizionist care a îmbrățișat imperialismul fără să sufere consecințe semnificative. SSN nu vede în Rusia o amenințare serioasă deoarece această administrație nu consideră că Rusia amenință ceea ce ea prețuiește.
Ce rămîne de făcut atunci cînd politica nu poate satisface apetitul unei mișcări? Demolarea. Alianțe a căror construcție a durat generații pot fi distruse în cîteva luni. SSN oferă justificări ideologice – limbajul „civilizațional”, premisele „Marii înlocuiri”, retorica „invaziei” – pentru ruperea legăturilor care permit democrațiilor să colaboreze pentru a răspunde provocărilor serioase ale viitorului.
Scopul nu e doar ignorarea amenințărilor reale, ci redefinirea amenințării înseși ca fiind schimbarea demografică – prezența nemijlocită a oamenilor pe care Trump îi numește „gunoaie”. De ce să păstrăm alianțele pentru a gestiona viitorul, dacă viitorul nu va fi alb?
SSN este ceea ce se întîmplă atunci cînd politica externă e elaborată de cei care percep viitorul ca pe un inamic. Incapabili să oprească timpul, aceștia se mulțumesc să spargă ceasurile – și să-și vîre în buzunare tot ceea ce nu-i bătut în cuie.
Stephen Holmes, profesor la New York University School of Law și Berlin Prize Fellow la Academia Americană din Berlin, este coautor (împreună cu Ivan Krastev) al cărții The Light that Failed: A Reckoning (Penguin Books, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
