Sînt dintre cei care au reticențe față de anchetele venite de la Recorder. Le găsesc, adesea, părtinitoare și teziste, direcționate mai mult sau mai puțin subtil spre o anumită concluzie, prestabilită. Îmi exercit la maximum capacitatea de „gîndire critică” atunci cînd văd cîte un film de la ei. Formulez această precauție ca să știți de pe ce poziție am văzut, recent, ancheta referitoare la starea Justiției (filmul Justiția capturată) și spun că acest produs Recorder este corect în totul: în premisă, în analiză, în concluzie.
Tot ce se spune acolo este factual adevărat. Și asta vă puteți da seama parcurgînd criticile aduse acestui film. Există trei mari linii de atac. Prima, cea mai obișnuită în mizeria spațiului mediatic de la noi, însumează atacuri la persoana celor care au vorbit acolo – că sînt securiști, nebuni, că au dat nu știu ce decizii în nu știu ce procese acum nu știu cîți ani. A doua, că filmul nu se referă și la perioada de dinainte, cînd „ceilalți” făceau ce li se reproșează acum „ăstora”. Adică, dacă nu ai zis de Kövesi, nu ai dreptul să zici de Savonea. În fine, a treia, de nuanță conspiraționistă, că în spatele filmului e faimosul general Coldea, care aruncă Justiția în aer fiindcă se apropie de judecată dosarul lui. Nu voi discuta aceste critici, pentru că nu neapărat despre film vreau să vorbesc în acest articol, dar le-am enumerat ca să arăt că nici una nu spune, limpede, clar, asumat, că filmul minte. Pentru că, o știu și criticii filmului, filmul nu minte.
Urmăresc cu oarecare cunoaștere domeniul juridic. Studiile mele juridice, pasiunea intelectuală pentru drept care nu m-a părăsit niciodată (citesc literatura juridică cu pasiune chiar dacă nu practic dreptul) și, nu în ultimul rînd, legăturile de prietenie, amiciție sau simplă cunoștință pe care le am cu foarte mulți juriști îmi permit, cred, o anume cunoaștere a domeniului. Vorbesc cu juriștii pe limba lor, avem repere comune și glume „de inițiați”, așa că aceștia, colegi, prieteni sau doar cunoștințe, îmi spun lucruri despre profesiunea lor cu o deschidere pe care nu ar avea-o, cred, față de alții. De asemenea, e un avantaj și faptul că eu nu trăiesc din drept; nu doar că nu practic vreo meserie juridică, dar nici nu oengesc în materie, adică nu trăiesc din rapoarte și studii despre statul de drept făcute să placă comanditarilor. Sînt dezinteresat și din punct de vedere personal: nu sînt parte în absolut nici o pricină (civilă ori penală), nu sînt supărat și nici încîntat de vreun procuror sau judecător. Dar sînt extrem de interesat, ca cetățean și intelectual, de fenomenul juridic românesc. Această poziție unică, aș spune, mă califică să formulez un punct de vedere aproape obiectiv.
Ei bine, de pe această poziție, oricît aș fi de dilematic, vă pot spune cu maxim grad de certitudine că schimbările judecătorilor din completuri în timpul proceselor penale în care sînt implicați oameni puternici, bogați, cu conexiuni corupte, sînt făcute cu scopul strategic asumat de a se întîrzia durata procesului pentru a se ajunge la prescripția răspunderii pentru faptele imputate. Nu există nici un dubiu aici și oricît vor cesemiștii și savonarzii să ne facă să nu vedem pentru că nu sînt „probe”, nimeni nu e atît de prost să nu vadă asta. Este absolut de necrezut că scoaterea cutărui judecător dintr-un dosar care se apropie de prescripție nu urmărește chiar împlinirea prescripției. Sau, dacă nu e așa, pentru că și incredibilul se poate întîmpla, înseamnă că șefii din Justiție care fac asemenea mutări nu pot prevedea prescrierea răspunderii penale, ceea ce înseamnă, mai departe, că sînt absolut imbecili și trebuie imediat înlăturați pentru gravă incompetență. Scopul Justiției nu e să declare împlinirea prescripției, ci să judece cauza. Orice prescripție este, de fapt, o înfrîngere a Justiției.
Mutările procurorilor în/din cercetări penale, ca și mutările judecătorilor din completurile de judecată ale unor dosare penale grele prea sînt, să le zic așa, „strategice”. Documentarul vorbește doar despre cazuri în care aceste mutări s-au făcut în favoarea inculpaților. Dar există și cazuri în care aceste mutări „strategice” s-au făcut în defavoarea inculpaților – dosare care se îndreptau spre achitări trebuiau pedepsite și se făceau mutările „strategice” necesare. Pot depune mărturie că, în lumea dreptului, tot ceea ce spune documentarul este știut de mult. Unii aleg să socotească aceste mutări „strategice” normale (pentru că sînt legale), alții aleg să le considere suspecte. Oricît sînt de legale, eu vă pot spune nu doar că sînt suspecte, sînt direct vinovate.
Pe de altă parte, e de spus că „victimele”, adică judecătorii mutați, nu sînt inocente. E adevărat că nici o delegare sau mutare sau mai știu eu ce nu se poate realiza fără acordul judecătorului. I se oferă ceva tentant, iar el/ea acceptă să lase dosarul pentru un oraș mai fain și o instanță superioară („Cine nu vrea să promoveze?”, zice, corect, judecătorul în documentar). Și el/ea știe că dacă pleacă din dosar la finalul cercetării judecătorești, tot procesul se reia de la început. Știe efectele plecării! Și acceptă. Iată, se pune în balanță interesul personal cu interesul general și judecătorul optează pentru interesul personal. Îmi veți spune: cine nu ar face-o? Dacă nu mai e nimeni pe lumea asta în stare să suspende interesul personal pentru un interes general, atunci profesiunea însăși de judecător nu mai are sens.
Nu vreau să fiu diversionist, să schimb perspectiva, dar după ce va trece cumva criza asta, poate că mai are cineva chef să aprofundeze cauzele derivei Justiției noastre. Și dacă are, îi sugerez să se uite la sursa problemei: anume, la școlile de drept. Materialul uman – care produce și, de frică sau solidar cu ea în lupta pentru privilegiile breslei, stă lipit de Savonea – vine din aceste școli. Sigur că trebuie schimbate legi și reguli – este aberant să lași o breaslă să se autoguverneze total, fără nici un fel de control din exteriorul ei, fără nici un fel de răspundere. Dar putem face orice legi, oricît de bune, oamenii care ies din școlile de drept le fac praf, aplicîndu-le după cum știu ei, sfidînd orice protest public pe motiv că „nu știți legea, nu știți dosarul, nu știți dreptul”. Aroganța și conștiința superiorității sînt, din păcate, trăsături colective ale breslei magistraților, chiar dacă nu toți magistrații sînt așa. Or, aroganța și conștiința superiorității sînt posibile în profesie pentru că nimeni în școală nu le spune cît sînt de nocive și nu le arată – cu exemple! – că aroganța și conștiința superiorității sînt, împreună, calea directă spre nedreptate.
Criza Justiției nu e criza unui sistem, e criza unei profesii care odată, demult, era socotită chiar vocație. În puține locuri din societatea românească criza produsă prin suprapunerea derivei morale cu incompetența profesională se vede mai bine și produce efecte mai rele decît în Justiție. Vreți o altă Justiție? Umblați decisiv la școlile de drept. Schimbați-le pe ele. Uitați-vă atent la profesori, la materii și, mai ales, la mediul general, moral și intelectual, al acestor școli. Acolo e mult mai mult de lucru decît la CSM sau la ÎCCJ.
.jpg)
