În lista ornamentelor de Crăciun a rămas înscrisă beteala pentru brad, pe care magazinele online o recomandă într-un mod mai mult sau mai puțin fericit: „Beteala și globurile sînt printre cele mai căutate accesorii în perioada Crăciunului” (leroymerlin.ro); „beteala brad este un accesoriu încă adorat deopotrivă de adulții nostalgici care doresc să își amintească de copilărie, și totodată este iubit și de copiii care vor să vadă bradul strălucind” (dedeman.ro). Podoaba este asociată trecutului (apropiat), în opoziție cu mode mai inovatoare în materie de decorare: „rămîne la alegerea ta dacă vrei un brad plin, nostalgic, cu beteală ca în anii ’90, sau unul scandinav, aerisit, cu puține podoabe, care lasă bradul să respire” (stirileprotv.ro). Pe un site în care se oferă produse la mîna a doua putem găsi „beteală aurie, veche, sarmată anii 80” (unde sarmată înseamnă, desigur, sîrmată, cuvînt inexistent în dicționare și care se referă aici la sîrma din alcătuirea ghirlandei). Termenul beteală acoperă în prezent mai multe tipuri de ornamente care au în comun sclipirea și forma alungită: mănunchiuri de fire lungi, dar și ghirlande de diferite culori – verzi, roșii, albastre, împodobite cu panglici, globuri etc.
Între obiectul familiar, mereu regăsit de sărbători, și definiția de dicționar a cuvîntului este o oarecare distanță. În DEX, beteala este definită ca „fir lung de metal auriu sau argintiu”, la care se adaugă, ca sens specializat, „podoabă făcută din asemenea fire (pentru mirese)”. Autorii altor dicționare și-au dat seama că alături de mirese ar trebui pomeniți și brazii: în Noul dicționar universal (NDU, 2006), definiția cuvîntului este „mănunchi de fire lungi metalice, argintii sau aurii, cu care se împodobesc miresele, brazii de Crăciun etc.”, iar Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) a inserat în paranteză o completare: „pentru mirese, brazi de Crăciun etc.”. În DEX s-a păstrat doar referirea la utilizarea mai veche a obiectului, care fusese consemnată, de exemplu, în dicționarul lui Șăineanu, ediția a VI-a, din 1929: „vălul de fire (de aur sau de argint) ce poartă miresele pe cap, în ziua cununiei”. De-abia după 1900, cînd obiceiul pomului de Crăciun se instalase suficient de bine, beteala a fost asociată și cu acesta în imaginarul comun.
Dicționarul etimologic al limbii române (DELR) împinge spectaculos datarea cuvîntului pînă în secolul al XVI-lea și confirmă o explicație etimologică mai veche: originea sa neogreacă, în petálio, „foiță de metal cu rol decorativ” (în greaca veche, petálion, „foiță”, diminutivul lui pétalon, „frunză, petală, foiță sau placă de metal”). Beteala este așadar înrudită cu petala – împrumut modern din franceză, unde pétale este un termen botanic preluat din latina tîrzie a științelor, din petalum, provenind tot din grecescul pétalon. Forma mai veche a cuvîntului beteală este peteală.
Cuvîntul este așadar vechi în română, fiind consemnat – în forma peteală – la sfîrșitul secolului al XVI-lea, în Palia de la Orăștie – traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament. Acolo sensul termenului este de „placă de metal”: „Fă şi peteală den curat aur” (Exodul, 28, 36; în traducere modernă, „Să faci după aceea o tăbliţă şlefuită, de aur curat”); „Feaceră şi peteala, cununa sfîntă den curat aur” (Exodul, 39, 30; „După aceea au făcut o tăbliţă de aur curat”). Trecerea de la tăblița sau foița de aur la firul de aur nu e greu de imaginat; nu întîmplător, în citate mai vechi găsim precizarea beteală de fir.
În secolul al XIX-lea, beteala era prin excelență podoaba mireselor (cel puțin a celor înstărite, de la oraș, cum explică Simeon Florea Marian în Nunta la români, 1890). În fotografii de epocă se poate vedea mănunchiul de fire argintii care coboară uneori pînă la pămînt. În romanul Ciocoii vechi și noi (1863) al lui N. Filimon, beteala apare în descrierea unei mirese – „pe cap purta o diademă de berliante şi beteală” –, dar și a brazilor – doar că nu este vorba de brazii de Crăciun, ci de cei folosiți în decorul unei nunți fastuoase: „Pe amîndouă laturile uliţei de pe podul Dîmboviţii ce duce la Mihai-vodă erau brazi înfipţi în pămînt şi împodobiţi cu panglice şi beteală de fir”. Într-un alt roman din aceeași epocă este descrisă o tînără „îmbrăcată în haine de mireasă, având beteala deasă și bogată care i se cobora până la călcâie și apoi se ridica prinsă la cingătoare” (Pantazi Ghica, Marele vistiernic Cândescu, 1873).
Eminescu folosea varianta veche, peteală, în comparații, de exemplu în poemul Călin: „Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un pär ca de petealä” și în Sărmanul Dionis: „Aurul de pe spata legăturii de piele se ștersese pe alocurea și licurea pe la altele ca stropit cu peteală”. Cuvîntul apare adesea la Arghezi, în construcții figurate („Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîini”, Toamna). De la foița de aur, trecînd prin firul de aur și argint, pînă la ghirlandele ieftine de azi s-a păstrat totuși, în forme tot mai populare, ideea de strălucire.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
.jpg)
