.jpg)
Un film din 1980 despre relații complicate de familie avea să cîștige cele mai importante distincții cinematografice, inclusiv patru premii Oscar. Se numea Ordinary People / Oameni obișnuiți și marca debutul regizoral al lui Robert Redford, care a învins în cursa pentru Oscar nume precum Scorsese, Polanski sau Lynch. Bazat în mare parte pe dialoguri bine scrise, dar și pe un joc actoricesc impresionant, filmul scoate la lumină teme mai rar atinse pînă la momentul respectiv (și nu atît de explicit): tulburarea de stres post-traumatic, sinuciderea, importanța ajutorului psihiatric, lipsa comunicării și ascunderea problemelor, relațiile între frați și detașarea emoțională, nevoia de a lăsa trecutul în urmă.
După aproape o jumătate de veac, Ordinary People e încă actual, iar acest punct sensibil al dinamicilor familiale a fost mereu exploatat în filme, fără să pară a fi epuizat. Două astfel de producții premiate deja la festivaluri importante (Cannes și Veneția) și aduse în România de Bad Unicorn își au premiera înainte și după sărbători, poate cea mai potrivită perioadă pentru astfel de subiecte – vizitele și mesele mai mult sau mai puțin obligatorii de Crăciun au tendința de a scoate de sub preș nemulțumiri niciodată uitate cu adevărat și de a ascuți săgețile pasiv-agresive ale celor care nu au încetat să fie ori copii, ori părinți.
Joachim Trier a cîștigat Grand Prix la Cannes cu Sentimental Value, indiscutabil cel mai aclamat film al său de pînă acum, poate și cel mai șlefuit, chiar tandru, pe alocuri. Povestea a două surori înstrăinate de tatăl lor, un regizor celebru (jucat excelent de Stellan Skarsgård), modul diferit în care gestionează relația cu predecesorii lor și cu trecutul familial și incapacitatea de a-și exprima sentimentele nu sînt teme noi în universul filmic al lui Trier, dar primesc acum această patină a tandreții, pe care regizorul însuși mărturisea la Cannes că a simțit-o necesară – o nevoie de a-l vedea cu adevărat pe cel din fața noastră, de reconciliere. Scenariul este scris tot alături de Eskil Vogt, colaboratorul său de cursă lungă. Dar trilogia Reprise (2006), Oslo, 31. august (2011) și (într-o mai mică măsură) recentul The Worst Person in the World (2021) provenea dintr-o dorință a lor de a face filme contra curentului, un fel de cinema rebel și melancolic unde e loc pentru toți cei care nu se potrivesc nicăieri, care văd nuanțe acolo unde nu le simte nimeni, care sînt mai mereu nesincronizați cu cei din jur și sfîrșesc striviți taman cînd crezi că vor reuși să se salveze. „Am realizat, prin filmele pe care le-am făcut, că am mai îmbătrînit și că lumea este un loc unde putem fi vulnerabili”, declară Trier, ca o explicație a schimbării de registru pe care cei care l-au urmărit de la un film la altul n-au cum să n-o simtă.
Father Mother Sister Brother al lui Jim Jarmusch sosește pe ecrane taman de Crăciun pentru a pune oglinda în fața înstrăinării din familii, a raporturilor descentrate părinți-copii ori dintre frați, dar și pentru a fi o invitație la reflecție în privința felului în care trecutul ne (mai) influențează. Ce luăm din el? Ce putem schimba? Ce lucruri mai putem rosti? Pentru ce e prea tîrziu? Cele trei povești care se petrec în SUA, Dublin și Paris sînt niște fațete ale unui univers familial aparent bizar, dar care, la o analiză mai atentă, e fidel propriilor noastre nepotriviri, ciudățenii, momente în care nu știm ce să răspundem ori în care ne prefacem că nu auzim. Dacă Trier face un film frumos, Jarmusch scoate în scenă, în primele două părți, tot ce „nu se face”, toate modurile în care poți rata „normalul”, încăpățînîndu-te să bifezi, totuși, ceea ce societatea consideră că „ar trebui”. Rostul și importanța celei de-a treia părți a filmului sînt date, cred, de fiecare spectator în parte.
Este ultimul text de la Vîrsta medie din acest an și, cum rubrica a fost gîndită, în mare, pentru cei de 40+, deduc că pe cititorii ei nu-i așteaptă o perioadă prea lină. Crăciunul poate însemna amintirea unor părinți care nu mai sînt ori reuniuni care abia aștepți să se termine, copii deja mari care nu mai vor să rămînă acasă sau o singurătate și mai vocală, de-a dreptul isterică. Mai poate însemna însă și case pline de prieteni, decorațiuni pregătite cu grijă, cadouri și iubire. Să ne regăsim cu bine în ianuarie, cînd începe, inevitabil, un an mai bun!
Foto 1: Sentimental Value / Bad Unicorn
Foto 2: Father Mother Sister Brother / Bad Unicorn
