Sărbătorile creștine sînt punți de lumină și de bucurie către dincolo de aici și acum. După primii pași, este încă vizibilă lumea de aici și acum, în lumina creată. Apoi, în urmă ceața „crește rînduri, rînduri”. În depărtarea care se apropie, lumina necreată devine tot mai strălucitoare. Cînd Fiul este trimis să se întrupeze și să-și asume condiția umană, minunea este întîmpinată cu bucurie lumească, pentru că fiecare naștere, nu doar cea care a vestit Patimile și Învierea, aureolează chipul fiecărei mame, oriunde și oricînd, nu numai pe cel al Sfintei Fecioare. Iar Fiul va fi păstrat firescul, veselia, inocența și entuziasmul copilăriei în întreaga Sa misiune de predicare a Evangheliei. Ființa Sa divină, aceeași cu a Tatălui, prezentă în această mirabilă călătorie mundană, făcea posibilă perpetuitatea copilăriei și simultaneitatea vîrstelor. Nu trebuia să spună ca Sfîntul Pavel: „(c)înd eram copil, vorbeam ca un copil, gîndeam ca un copil, judecam ca un copil; dar cînd am devenit bărbat, le-am desființat pe cele ale copilului” (I Corinteni, 11). Înainte de a trăi suferința omenească pe cruce și de a rosti „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit”, Iisus a trăit bucuriile omului simplu și le-a adăugat bucuriile minunilor săvîrșite.
În Jurnalul fericirii, N. Steinhardt mărturisește: „(c)red în minuni ca și în legile elementare ale fizicii și aritmeticii. Primul efect al credinței este acceptarea minunilor (ceea ce nu contrazice respectul datorat legilor de funcționare a universului, statornicite de Dumnezeu”. Știind că „(î)n afară de dragostea de viață, creștinismul este și entuziasm”, N. Steinhardt dezvăluie apetența divină față de bucuriile omenești. Cîteva fragmente din Jurnalul fericirii – cu trimiteri la Evangheliile sinoptice, Faptele apostolilor și Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul – vădesc această apetență din perspectivă teologică.
„Orice prilej îi cade la îndemînă Domnului pentru ospețe și veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 și 8, 55); după dobîndirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameșului Zaheu, marea căință este aceea care îndreptățește splendoarea serbării. Domnul binecuvîntează și înmulțește vinul la nunta de la Cana; Maria miruiește și ea în timpul unei mese; la Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atît de îngrijorată și covîrșită de treburi.
Nu numai că nu refuză invitațiile păcătoșilor, dar nici pe cele ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăț (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30); și ce i se făgăduiește insului care-și deschide inima lui Hristos? Cel care, pînă atunci stătea și bătea la ușă, acum afirmă: voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine (Ap. 3, 20).
Această neistovită bună dispoziție și vrere a Domnului de a sărbători bucuriile prin ospețe apare proiectată pe tot parcursul anilor de predicare; textele: «A venit Ioan nici mîncînd nici bînd și spun: are demon. A venit Fiul Omului mîncînd și bînd și spun: Iată om mîncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al fariseilor» (Mat. 11, 18-19) și «Căci a venit Ioan Botezătorul, nemîncînd pîine și negustînd vin, și ziceți: are demon. A venit și Fiul Omului mîncînd și bînd, și ziceți: Iată om mîncăcios și băutor de vin» (Luca, 7, 34) sînt clare...
Pavel, urmînd Pilda Învățătorului său (Fapte 16, 34) după o biruință a binelui (botezul temnicerului din Filipi) a pus și el masa și s-a veselit cu toată casa...
Domnul mereu – reiese de pretutindeni – binecuvîntează, rodește și multiplică: pîinea, vinul, peștii: el nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei și tundrei, al sterilității, uscatului și pîrjolirii, ci al bogăției, belșugului, bunătății și veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl așteaptă bucuria și banchetul. Nu numai la Socrate și Platon...
Printre motivele pentru care Domnul se referă așa des la ospețe și îmbie cu mese încărcate... desprind:
a) Pe cel invocat de teologii pricepuți; teologii pricepuți nu pun mare preț pe argumentul invocat de colegii lor mai puțin pricepuți: Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel și-n chip vrednic de măreția divinității scopul avut în vedere: a se da și omului putința de a participa la uriașa, euforica bucurie de a trăi... Etienne Gilson exprimă lămurit rațiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea și pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna să-L cunoaștem foarte puțin. «Ceea ce Dumnezeu făurește nu-s niște martori care-I demonstrează propria-I glorie, ci ființe care se bucură de ea cum se bucură și El și care, participînd la ființa Sa, participă totodată la beatitudinea Lui. Așadar nu pentru El, ci pentru noi toți își caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobîndi, pentru că o are, nici pentru a o crește, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăși.»
(Nu degeaba tot stărui, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.)
b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăț se bucură omul cu bucuria altuia, ba și are nevoie de această bucurie: ospățul e cu atît mai frumos și mai izbutit cu cît toți cei de față sînt mai veseli. Ospățul este poate – în chip paradoxal – singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită și unde nu există concurență...: creșterea numărului comesenilor, departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia și a tuturor. Dacă-i așa, atunci ospățul realizează condiția paradisiacă: ea presupune în primul rînd capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăși.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
.jpg)
