Cred că am mai vorbit cel puţin de două-trei ori despre Shakespeare la Conferințe Dilema şi nu vom conteni să putem vorbi despre el, căci Shakespeare este „un autor-lume”. Cu Shakespeare poți face o conferință despre absolut orice e omenesc: despre gelozie, despre dragoste, despre orbire colectivă, despre tiranie, despre nebunie la Shakespeare, gelozie la Shakespeare, ură la Shakespeare, femei la Shakespeare, bărbaţi la Shakespeare, tineri şi bătrîni, nerăbdare, virtute, concupiscenţă, orice ţine de uman, de omenesc, este, într-un fel au în altul, prezent la Shakespeare şi evident că exilul, o temă pînă la urmă atît de importantă în politică, este foarte amplu reprezentată. Astăzi o să încerc să fac nu doar referiri la un singur text, ci am să încerc să vă ofer o imagine de ansamblu asupra modului în care Shakespeare transfigurează şi transformă ideea exilului. [...]
Sînt multe declinări ale exilului și de aceea precizez că mă refer strict la exilul clasic, cel în care cineva alungă pe altcineva altundeva și pe care noi îl mai numim, într-o română mai arhaică, surghiun. Există şi un tip de exil pe care l-am putea echivala cu fuga. De asemenea, există exiluri din care revii şi exiluri din care nu te întorci niciodată, un exil ca exilul lui Ovidiu, care n-a mai revenit niciodată de la Pontul Euxin şi, fireşte, un exil din care poţi reveni, eventual victorios, ca Napoleon după primul exil, sau mort, ca Napoleon din al doilea exil.
Există, bineînțeles, un exil politic, dar și un exil care trece dincolo de această geografie şi de această lume. Mă gîndesc la un exil mistico-simbolic sau mistico-alegoric, un exil de tip iniţiatic, un exil din care, într-un fel, revii ca de pe lumea de dincolo, ca din moarte, între vii.
Shakespeare are şi piese în care este vorba despre tipul clasic de exil, exilul politic, care se întîmplă într-o geografie politică. Sînt piese în care un personaj este deplasat cu forţa sau se refugiază dintr-un loc în altul identificat sau identificabil pe harta politică reală. Există şi un exil care se petrece în altă dimensiune, care este în general alegorică și care poate fi o insulă în mijlocul mării, pierdută, ca în Furtuna, poate fi o pădure, ca în Visul unei nopţi de vară sau în Cum vă place. O să dau cîteva exemple.
În piesa Richard al II-lea, pe care Shakespeare o scrie prin 1595, asistăm la o revenire glorioasă din exil. Richard al II-lea este un rege rău, corupt, dar legitim. El are un văr, pe care-l cheamă Henry Bolingbroke şi care va deveni Henric al IV-lea. Îl exilează în Franţa, îi confiscă toate pămînturile şi-l nedreptăţeşte în acest fel. Din banii pe care-i confiscă de la el şi de la alţi aristocraţi, Richard al II-lea îşi finanţează o campanie militară foarte păguboasă în Irlanda. Momentul central al piesei este acela în care cei doi se întîlnesc, cumva simetric. Bolingbroke, viitorul rege Henric al IV-lea, care îl va detrona pe Richard, vine din exilul francez și ajunge la Dover, în estul Angliei. Richard, venind din Irlanda, ajunge în vestul Angliei. Pe Richard, regele legitim, nu-l aşteaptă nimeni. Toate trupele care-i fuseseră promise îl părăsesc. Se vede clar că oamenii nu-l iubesc și este abandonat de toată lumea. Văzîndu-se abandonat, el trăieşte un moment mistic, în care spune că, pînă la urmă, nu are nevoie de nimeni din moment ce el este regele legitim. A fi rege uns este o relație între el și Dumnezeu, și asta contează enorm pentru el, dacă oamenii îl abandonează, pentru el se vor lupta pietrele, scaieții, orice element natural din țara care este a lui. Iată ce zice el: „Ar trebui să plîng de bucurie că am pus piciorul iar în ţara mea, în mînă îi cuprind cu drag pămîntul, deşi vrăjmaşii îl calcă sub copite, ca muma despărţită de copil ce plînge şi surîde cînd îl vede, la fel eu plîng şi rîd şi-i dau bineţe, şi te cinstesc prin mîna mea regească pămînt al meu”. Vedem că pămîntul este de-a dreptul personificat și este partenerul regelui. Și spune: „Tu nu-mi hrăni vrăjmaşii domniei mele, poftă răpitoare să nu le adapi cu dulcea-ţi mîngîiere, păianjenii ce-ţi sug veninul numai şi broaştele rîioase să-i petreacă, să împiedice picioarele mişele ce trec uzurpatoare peste tine. În calea lor presară doar ciulinii şi de a încerca din piept să-ţi rupă o floare, strecoară o năpîrcă dedesubt, ca cu limbile să-i fulgere de moarte pe duşmanii stăpînului tău bun. Nu rîdeţi, lorzi, de rugăciunea asta, pămîntul simte, stîncile acestea vor da oşteni pe rege să şi-l scape de lovitura josnicei răscoale”. Iar mai apoi: „O, deznădăjduite vere – se referă la vărul care a revenit din exil, uzurpatorul –, nu ştii că ochiul Cerului cînd îşi coboară lumina către luminile de jos la jaf şi la omor ies ucigaşii şi hoţii pe întuneric, ca la noi?”. El ştie că un rege uns de Dumnezeu nu poate fi înlocuit.
Pe cealaltă parte, simetric, se află Henry Bolingbroke, viitorul Henric al IV-lea, cel care revine din exil. El revine glorios din punct de vedere politic, dar simte că e ceva ruşinos din punct de vedere politico-teologic, fiindcă el este uzurpator. De altfel, unchii săi îl mustră pentru faptul că a revenit în Anglia.
De pildă, îi spune unchiul său: „Tu inima smereşte-ţi, nu genunchiul să-ți pleci, înşelător şi prefăcut. – Bunule unchi! – Nu, nu mă îmbunezi cu «bunul», nici cu «unchi». Nu-s unchiul unui trădător, iar «bun» de-mi spune o smintită gură, minte! De ce anume talpa-ţi surghiunită a cutezat să atingă glia ţării? Şi iarăşi, cum a îndrăznit să calce pe atîtea leghe paşnicul ei sîn, înspăimîntîndu-i tîrguri cu războiul şi asmuţind norodul la răzmeriţă? Vii oare doar că unsul ţării-i lipsă?”.
Asta este situaţia surghiunului. Dar acest surghiun încheiat ilegitim prin revenirea surghiunitului este legitimat de popor și produce un nou rege. Sigur că Shakespeare pune o problemă de teologie politică importantă: legitimitatea regelui vine de la Dumnezeu sau regele are nevoie şi de susținerea poporului ca să fie legitimat? Astfel, începe o discuție care va întemeia într-un fel modernitatea politică – o discuție care se va prelungi în multe direcții, inclusiv cu întrebarea dacă e legitim sau nu să ucizi un tiran. Dacă regele e unsul lui Dumnezeu, au oamenii dreptul să-l detroneze şi cu atît mai mult să-l ucidă? În orice caz, revenirea lui Henry Bolingbroke este un succes și el devine rege. Aceasta ar fi o revenire comică, adică o revenire care se termină cu bine.
Există, însă, și reveniri tragice, așa cum vedem în piesa Coriolan. Coriolan este un general al Romei în secolul al V-lea î.Hr., adică în vremea cînd Roma tocmai devenise republică. Roma se cofnruntă cu o foamete, așa că populația se răscoală şi cere să se distribuie alimente. Asta e ceva care adesea se întîmplă şi în politica de azi. Poporul cere i se dea, nu prea sînt rezerve de unde să i se dea şi atunci lumea se enervează şi pericolul apariției populismului și al anarhiei devine iminent. Coriolan, deşi era un om virtuos în sine, e văzut ca duşmanul poporului, fiindcă el vrea să ţină ordinea şi se opune răscoalelor și anarhiei. Şi atunci, din cauza asta, oamenii, la începutul piesei, ies pe stradă şi strigă că sînt hotărîți să își dea viața ca să primească merinde și li se spune că dușmanul lor este Caius Martius, adică Coriolan. Poporul cade de acord să-l ucidă și să ia grîul din depozite. Dar unul, un pic mai raţional, zice că, totuşi, ar fi bine ca oamenii să își aducă aminte de serviciile pe care Coirolan le aduce țării, fiindcă el apără Roma de duşmani. Poporul răsculat, însă, spune că nu e interesat de acest lucru, pentru că, de fapt, Coriolan nu pentru ei luptă, ci numai pentru maică-sa. Cînd vine Coriolan, vedem că poporul avea şi el dreptatea lui. Coriolan chiar e destul de tiran și de disprețuitor la adresă poporului, căruia i se adresează astfel: „Ce se întîmplă, lichele răsculate? Vă mănîncă atîta limba că, tot scărpinînd-o, o să vă acoperiţi de rîie!”. Un cetăţean zice: „Ai numai vorbe bune pentru noi, poporul”. Coriolan răspunde: „O vorbă bună ţie ar fi precum m‑aş măguli cu scîrbă. Ce doriţi? Cîini ce nu vreţi nici pace, nici război. Războiul vă înspăimîntă, pacea bună vă face mai obraznici. Cin’ se încrede în voi găseşte în loc de lei doar iepuri şi gîşte află unde se aşteaptă vulpi. Mai sigur decît voi este pe gheaţă tăciunele aprins, zăpada în soare, virtutea vă e bună să slăviţi bărbatul pedepsit de crima lui şi legea să ocoliţi care-l loveşte”. Îi ceartă absolut teribil: „Simţiţi doar ură pentru ce e nobil!”. Nu poţi să nu recunoşti că are şi el un pic dreptate cînd pune poporul la punct. Geniul lui Shakespeare este că, nefiind marxist-dialectic ca Brecht, care a rescris piesa şi pentru care Coriolan e un tiran rău şi poporul este prin definiţie bun, arată că poporul nu este prin definiţie bun și ne lasă cu această ambiguitate, că şi poporul, şi Coriolan au pînă la urmă dreptatea lor. Și începe războiul cu volscii. Tot poporul fuge care încotro, de teamă că o să vină volscii şi o să îi omare și îl cer pe Coriolan să vină să îi apere. Coriolan merge la luptă şi aproape singur cîştigă cetatea Corioli – de altfel, atunci îşi primeşte agnomenul de Coriolan.
Coriolan acum trebuie să devină consul. Ca să devii consul, te îmbrăcai în toga candida – de aici vine „a candida, candidat”. Toga candida era o togă albă integral, nu era brodată, ca să exprime simplitatea şi puritatea. Şi îl conving cu greu să ceară votul poporului. Coriolan are o atitudine de genul „Cum să cer voturi de la nespălaţii ăştia, de la ticăloşii ăştia, eu, marele erou?”. Da, cere-le, i se spune, fiindcă ăsta e preţul, n-ai ce să faci, şi trebuie să le arăţi rănile, să îţi ridici toga să vadă unde ai fost rănit, să te voteze. El nu prea vrea, dar pînă la urmă se înjoseşte, şi poporul, văzînd că el este totuşi un mare erou şi că le cere votul, îl votează să devină consul. Dar tribunii poporului, care sînt un fel de intriganţi de culise, nişte şmecheri, conving poporul să-şi retragă votul şi Coriolan începe iar să le vorbească tăios şi aceştia decid să-l surghiunească. Coriolan este exilat și se duce la duşmanii Romei. Tragedia, spune Hegel, este alegerea între două opţiuni imposibile, egal nejustificate moral, dar imposibile. Astăzi citim prin ziare: „tragedie, l-a călcat pe unul tramvaiul pe trecerea de pietoni”. Nu e tragedie, e un accident. Tragedie ar fi dacă acel om are doi copii pe care îi ține de mînă şi vine tramvaiul şi nu poate salva decît unul și nu știe pe care să-l salveze.
Coriolan vrea să se răzbune pe Roma și o face într-un mod groaznic: trădează. Se duce la volsci, la cei pe care-i învinsese, în cetatea Corioli, pe care el o cîştigase, şi le propune să-i ajute să lupte împotriva Romei. Așadar îi conduce pe volsci împotriva Romei și cînd ajung în fața victoriei finale, romanii trimit fel de fel de soli să-l înduplece și în cel din urmă mama lui, Volumnia, îl înduplecă, ceea ce iar ne face să avem impresia că poporul avea şi el dreptatea lui, pentru că lui Coriolan, iată, numai de maică-sa îi păsa. Mama lui, așadar, îl înduplecă, dar acolo e de fapt alegerea lui tragică. Ce să facă? Pe cine să trădeze? Pe volsci? Pe romani? Îşi poate omorî mama? Alegerea devine imposibilă. Coriolan obţine o pace destul de ruşinoasă pentru Roma, dar nu cucereşte Roma și se întoarce la volsci. Dar este deja dublu trădător. Aristotel spunea că un om fără cetate este sau un zeu, sau un cîine, iar Coriolan devine un om fără cetate. Ce mai e el? Nu mai e nici al Romei, nici al orașului Corioli pe care el îl cucerise odată, e un cîine pribeag, care e izgonit cu pietre și va fi omorît chiar de volsci.
Iată o întoarcere din exil care este o catastrofă, o întoarcerea tragică din exil...
Adrian Papahagi este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
