Calitatea noastră de pelerini prin lume poate fi tradusă inclusiv prin cea de exilaţi. Primii exilaţi, trimişi, cum s-ar zice, în Siberia existenţei, au fost Adam şi Eva, dacă pornim cultural pe matricea biblică şi a tradiţiei iudeo-creştine. [...] Tot Vechiul Testament glosează pe tema autoexilării lui Adam şi a Evei, a faptului că au fost alungați din Împărăţia lui Dumnezeu, din grădina paradiziacă, în lumea largă. Nu întîmplător, una dintre cele mai lungi şi spectaculoase călătorii în exil este cea a poporului ales, prin pustie, timp de 40 de ani. Putem spune că este cea mai lungă excursie organizată vreodată în istoria scrisă a umanităţii. Textele biblice ne spun foarte limpede că scopul celor 40 de ani, al duratei, în logica istoriei mîntuirii, a fost ca între cei care aveau să reuşească să revină în Ţara Făgăduinţei să nu mai fie nici unul care să fi cunoscut exilul egiptean. Adică să fie „oameni noi”, la propriu. Adică, printre cei care trebuiau să preia Ţara Făgăduinţei, nu trebuia să fie nici un nostalgic, nu trebuia să fie nimeni care să spună: „Ah, ce bine era, totuşi, în Egipt. N-aveam noi libertate, dar aveam mîncare, căldură, lucram la piramide, orar fix, aveam bonuri de vacanţă, din cînd în cînd ne lăsa şi la mare cu Sindicatul. Nu mîncam noi foarte bine, dar, totuşi, ba o lăcustă, ba un scarabeu, ba o pisică, cumva, găseam ceva”. Rolul acestei lungi călătorii era tocmai exorcizarea memoriei care-ţi poate juca inclusiv festa nostalgiei păguboase. Aşadar, în acest fel trebuie să citim acest drum lung, de 40 de ani, prin pustie şi, la fel, toate momentele de exil, pentru că și cele două mari exiluri din Babilon ale poporului ales sînt tot aşa, momente în care se resetează memoria. De altfel, această resetare este pricina pentru care apar curente divergente în interpretarea Torei. Se întîrzie atît de mult cu formarea canonului cărţilor Vechiului Testament pentru că erau şcoli diferite ale memoriei. Gîndiţi-vă că Septuaginta se alcătuiește ca un corpus critic, să spunem aşa, tradus pentru diaspora evreiască de limbă greacă din jurul Mediteranei, plus-minus în aceeaşi perioadă în care se formează canonul cărţilor Noului Testament. Se întîrzie atît de mult tocmai pentru că, în peregrinări, memoria este primul lucru care se pierde sau, mai bine zis, este primul lucru care se deformează.
În aceşti termeni putem vorbi și de primii creştini. Noi vorbim, de pildă, inclusiv în termeni politici, despre diaspora, care în greacă înseamnă „risipire”. Adică cei risipiți prin lume. Or, teologic și antropologic vorbind, toţi sîntem risipiţi prin lume. Diaspora este posibilă doar dacă ne raportăm la cei care o alcătuiesc ca la un corp comun etnic. Or, în momentul în care printre românii respectivi sînt şi mulţi foşti cetăţeni români, dar de alte etnii, termenul în sine e problematic, pentru că nu prea poţi vorbi de o diasporă multiculturală şi multietnică. De aceea, cred că e necesar să aducem corecturi de semantică cuvîntului „diaspora” şi, ca atare, ar fi bine să-l folosim poate cu ceva mai multă precauţie.
Mă gîndesc la Ovidiu ca la un punct de plecare în cultura de pe teritoriul țării noastre de azi, tocmai pentru a aminti faptul că noi înşine am fost, pentru multă vreme, o ţară de exil sau de refugiu, după caz. [...] România a fost şi sper să rămînă în continuare nu doar o ţară din care se pleacă, ci și o țară în care se vine, o țară în care se pot clădi carierele unora care în culturile lor de origine vor conta sau contează deja. Îmi dau seama că puţină lume conştientizează că majoritatea evenimentelor cu adevărat cruciale din chiar istoria Bisericii Ortodoxe din România sînt datorate unora care au venit în exil sau care şi-au căutat o viaţă mai bună aici. De pildă, cînd prăznuim Duminica Sfinţilor Români, eu aduc aminte faptul că bazele vieții de obşte, organizată după regulile Sfîntului Vasile cel Mare şi după alte reguli ale spiritualităţii ortodoxe, sînt puse de un sîrb pe nume Nicodim, care formează la Tismana prima comunitate după modelul lui Pahomie cel Mare din Egipt. Nicodim, care înainte fusese consilier teologic al ţarului sîrb, ca să scape de o intrigă care l-ar fi costat viaţa, îşi găseşte refugiul în Ţara Românească. La fel, persecutat în Bosnia lui natală, Bosnia de astăzi, un oarecare călugăr Macarie, într-o noapte, urcă în două-trei căruţe maşina de tipar şi o aduce la Tîrgovişte, și aşa avem prima tipografie bisericească pe teritoriul României de azi, adusă de un străin. La fel, pentru că era pe linia frontului nemijlocit de luptă cu otomanii, Antim Ivireanul, adică georgianul, pleacă din patria lui şi ajunge Mitropolit al Ţării Româneşti, unde pune bazele limbii literare, limbii culte în biserică. La fel, peste secole, Renaşterea spirituală, numită isihast-filocalică, este datorată unui ucrainean precum Paisie Velicicovschi. La fel în Ardeal, lupta pe care au dus-o ortodocşii români de a nu fi asimilaţi prin greco-catolicism intereselor Curţii imperiale de la Viena a fost pentru un timp condusă de un sîrb, Sava Brancovici. Nu mai spun de echipa mixtă care a pictat mănăstirile şi ctitoriile lui Ştefan cel Mare și ale lui Petru Rareş. Nu mai spunem de pietrarii italieni care au lucrat goticul aşa-zis ştefanian atît la Neamţ, cît mai cu seamă la Putna. Nu mai vorbesc de alţi şi alţi meşteri, care introduc arta broderiei cu fir de aur şi de argint, tot în Moldova. Aşadar, oriunde ne-am uita, nu că nu sînt românii prezenţi, ci se vede o inteligenţă colectivă a românilor care acceptă darurile altora, care nu sînt de un neam cu ei. Este o inteligenţă colectivă de succes. Este exact ceea ce fac în continuare cu mare succes țări de emigrație precum America, Australia sau Canada. [...]
Exilul trebuie disecat în toate dimensiunile lui și, din perspectiva mea cel puţin, trebuie văzut dinspre interior spre exterior. În fiecare dintre noi există un exilat. Asta nu înseamnă că sîntem toţi schizofrenici, că sîntem bipolari, dar e limpede că avem în însăşi alcătuirea noastră o amintire exilică, măcar şi aceea pe care unii o numesc „nostalgia paradisului” sau alții o numesc „memoria paradiziacă”. În străfundurile noastre există ceva care trimite într-un loc de existența căruia nu sîntem tot timpul conştienţi şi pe care nici nu-l putem cartografia cu precizie, dar care ne constituie.
Exilați fiind, trăim mai întîi un exil interior. De pildă, stăpînirea de sine şi ascultarea în monahism este o formă de exil interior. Paza gurii este expresia pazei minţii, adică nu laşi mintea să ajungă pînă într-acolo încît să explodeze în cuvinte de ocară. Acesta este un exerciţiu extraordinar, tocmai pentru că, după Sfinţii Părinţi, omul interior reînnoit în Hristos este cel care ştie să se controleze, adică să intre într-un fel de exil, precum însuşi Mîntuitorul a făcut-o. Cînd evreii îl ironizează, cosmopoliţii care erau în trecere pe la Ierusalim se uitau la cruce şi, văzîndu-L atîrnînd precum o plantă neudată şi murind cu fiecare oră, întrebau de ce nu se învie pe El însuși dacă tot l-a înviat pe Lazăr şi a făcut minuni de genul acesta. Nu știau, firește, ce se va întîmpla peste trei zile. Deci iată cum însuşi Hristos se autoexilează, îşi reprimă manifestarea forţei Sale divine. În timpul vieții lui pămîntești, el a fost adesea într-un exil interior, din care a mai ieșit sub formă de parabolă, tocmai pentru a nu şoca şi pentru a nu sminti. Iisus vorbea despre lucruri pe care, de multe ori, ucenicii nu le înţelegeau, de unde şi acurateţea relatărilor evanghelice. De multe ori evangheliștii, mai cu seamă Matei şi Luca, foarte realist, notează: „Iar ucenicii au întrebat: ce vrei să ne spui prin asta, Învăţătorule?”. Dar El, permanent, are grijă să nu şocheze. Îşi exersează acest exil.
Întruparea este o venire în lume, în contrapondere cu trimiterea în exil a lui Adam şi a Evei, este venirea Lui în exil, din dumnezeire în umanitate. De aceea, nu întîmplător Hristos este numit „noul Adam”, iar Maica Domnului „noua Evă”. Or, de la exilul acesta interior se formează o întreagă spiritualitate a interiorităţii, a omului înnoit tocmai prin faptul că nu răspunde cu aceeaşi monedă, întoarce celălalt obraz, nu dă replica, iar dacă o dă, o face doar în momentele extreme şi, mai cu seamă, în momentele de nedreptate. Singura dată cînd Mîntuitorul se revoltă şi dă replica este momentul în care nedreptatea se manifestă violent, prin bătaie. Şi întreabă: de ce Mă loveşti? E singura dată. Şi asta ar trebui să fie învăţătură de minte şi pentru noi. Cînd sîntem loviţi, cînd nedreptatea are o forţă aproape fizică și cînd ne pocneşte destinal, nu neapărat fizic, atunci chiar trebuie să întrebăm: de ce? Chiar dacă acestei întrebări n-o să-i urmeze un răspuns cinstit sau poate nici n-ar fi posibil să-l primim de la cineva, dar e foarte important să verbalizăm acestă întrebare.
De la acest exil interior însă avem exilul exterior, pe care îl putem recunoaște în chiar misiunea Bisericii în toată lumea. Cu excepţia lui Ioan, autorul Apocalipsei, toţi ceilalţi ucenici pleacă, se autoexilează în misiunea lor, lărgind sensul exilului ca plecare în lumea largă, în alte spaţii şi în alte culturi. Toţi îşi încheie exilul prin mărturia finală, care este acceptarea jertfei pentru adevărul pe care-l mărturisesc. Pentru că, pînă la urmă, un exilat, inclusiv unul politic, este cel care refuză să repete adevărul fals al celui care-l ţine captiv. Plecarea lui este un act de negare, şi de aceea exilul politic e atît de important, şi de aceea eu înţeleg foarte bine că se face diferenţa, în istoriografia noastră a exilului, între exilul de gîndire şi exilul de trăire, în sensul că facem diferenţa între exilaţii politici şi exilaţii economici. E foarte important să ştim şi astăzi acest lucru, pentru că majoritatea exilului care se pretinde anticomunist nu este un exil anticomunist, ci este un exil pro-consum. Eu nu-i judec pe oamenii aceia, cum nu i-au judecat nici alţii în epocă, dar nu e cinstit să invoci astăzi niște valori pe care tu, de fapt, nu le-ai mărturisit prin exilul tău. E cinstit și deloc blamabil să spui că ai plecat pentru că te-ai săturat să stai la cozi, că te-ai săturat de mizeria cotidiană decît să îmbraci totul într-o meta-naraţiune în care ești marele apostol al libertăţii care s-a exilat pentru că promova libertatea în propria lui ţară. [...]
Și, din punctul acesta de vedere, o istorie complexă a exilului va trebui scrisă de acum înainte. Nu este deloc ușor. Este o constatare aparent banală, dar foarte importantă: cu cît eşti mai aproape de un moment istoric, cu atît ştii mai puţin. Este un fenomen fizic. Precum copilul care iarna, înainte de Crăciun, cînd are în gîndurile lui diafane şi curate ce să ceară Moşului, își pune năsucul pe vitrina magazinului de jucării ca să vadă mai bine o maşinuţă sau o păpuşă. Normal, vitrina se abureşte și copilul vede complet altă lumină, deja îşi creează un alt filtru, vede maşinuța altfel, vede păpuşa altfel, vede o altă lume, la alte proporţii. Păstrînd datele acestei comparaţii, aşa sîntem şi noi cu istoria recentă. Noi ştim mai multe despre sistemul de impozitare din Imperiul Roman tîrziu decît cum funcţiona, de pildă, lanţul de comandă de la Comitetul Central al Partidului Comunist prin Securitate, care se finaliza cu împuşcarea unui disident sau cu arestarea lui, în anii ’80. Din acest punct de vedere, în raport cu istoria noastră recentă, noi înşine sîntem într-un exil. Încă n-am revenit „acasă”. [...]
Radu Preda este preot și teolog, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
