Libertatea constrînsă e singurul fel de libertate

Conceptul de libertate este ca o fotografie cu expunere multiplă: dincolo de cadrul acțiunilor noastre și de spațiul decupat pentru exercițiul libertății există, cu necesitate, un cadru al regulilor, al constrîngerilor interioare sau exterioare care circumscriu orizontul posibilităților. Libertatea mea este posibilă doar atunci cînd ea poate fi încălcată de un altul. Înainte de întîlnirea cu Vineri, Robinson Crusoe nu este liber pe insula sa, deși se bucură de control deplin asupra propriei persoane – nesupus puterii politice, convențiilor sociale sau datoriilor de orice fel, Crusoe pare să se bucure de libertate absolută. Libertatea are un sens doar atunci cînd apare nevoia de a o limita, adică într-o societate cu cel puțin doi membri. Cititorii vor fi sesizat deja paradoxul: libertatea respinge constrîngerile ca fiind indezirabile, dar are nevoie de acestea ca precondiții pentru însăși existența ei.

Respingerea paradoxului și refuzul de a recunoaște anumite constrîngeri ca fiind nu doar necesare, ci și dezirabile, alimentează ceea ce Erich Fromm numea epidemia libertății negative. Cînd ajunge în portul din New York, Karl Rossmann, protagonistul din Amerika lui Franz Kafka, confundă torța ridicată de Statuia Libertății cu o sabie. Imaginarul libertății este adesea populat de simboluri violente (este arhicunoscută reprezentarea lui Delacroix), care trimit la ideea înlăturării forțate a obstacolelor din calea acțiunilor individuale. Așteptarea conform căreia într-o societate liberă trebuie să pot face tot ceea ce vreau să fac ignoră lipsa de libertate generată de exercitarea neconstrînsă a libertății. Lumea în care orizontul posibilităților noastre de acțiune nu este trasat de aceleași reguli este o lume a incertitudinii paralizante. La limită, dacă îl urmăm pe Thomas Hobbes, oricine devine un potențial dușman în acest context. Sarcina noastră, așadar, este să determinăm ce constrîngeri sporesc libertatea și ce constrîngeri sînt metabolizate și acceptate ca fiind firești, deși trădează o lipsă a libertății, dincolo de acele instanțe ușor recognoscibile în care limitele impuse sînt arbitrare și contrare intereselor indivizilor. 

Toate alegerile noastre se confruntă cu un context care limitează lista opțiunilor fezabile. Un agent liber ideal va avea la dispoziție suficiente opțiuni pentru a putea spune că a ales opțiunea A în dauna opțiunilor B și C, unde toate opțiunile ar fi incomensurabile în absența unui ideal de viață, a unui mănunchi de trăsături și preferințe individuale care îmi recomandă să renunț la anumite posibilități pentru a realiza altele. Așadar, este firesc ca fiecare dintre noi să aibă un set limitat de opțiuni. Acest fapt simplu al vieții, că nu putem avea sau obține orice ne-am dori, nu ne diminuează libertatea atîta vreme cît pot satisface, într-o oarecare măsură, o preferință genuină. În contextele cel mai puțin propice înfloririi umane, preferințele indivizilor ajung să nu mai reflecte ceva despre aceștia, ci mai degrabă ceva despre contextul alegerii. Preferințele adaptative sînt rezultatul restrîngerii plajei de opțiuni fezabile ca rezultat al presiunii factorilor externi. În răspuns la această contracție a setului de opțiuni, indivizii tind să devalorizeze acele preferințe care acum nu mai pot fi satisfăcute. Atunci cînd sfera libertății este diminuată pînă aproape de dispariție mă pot imagina în continuare stăpînul propriei vieți. Exemplul paradigmatic de preferință adaptativă apare în una dintre fabulele lui Esop – pentru că vulpea nu poate ajunge la struguri, își spune că ei sînt cu certitudine acri.

În anii ’90, filosoafa Martha Nussbaum călătorește în India, unde desfășoară o serie de interviuri cu femei din Gujarat și Kerala. Cele mai multe dintre femeile intervievate sînt victime ale violenței domestice, suferă de malnutriție și nu au acces constant la surse de apă potabilă. Munca lor este remunerată diferențiat față de cea a bărbaților din fabricile în care lucrează. Nici una nu este revoltată, furioasă sau conștientă de faptul că este tratată nedrept, nici una nu își dorește ca viața ei să arate altfel. Pentru ele, notează Nussbaum, toate aceste lucruri decurg natural din faptul că sînt femei. Fiecare dintre ele spune, la un moment dat, We know no other way, afirmație care nu trădează un eșec al imaginației, ci lipsa unor alternative reale pe care să le poată accesa. Orice filosof al libertății se va uita cu scepticism la preferințele formate în astfel de contexte deoarece ele trădează, în cele mai multe cazuri, o strategie de adaptare la condiții de viață indezirabile. Este esențial, iată, să privim dincolo de libertatea pur formală de a face o alegere și să ne întoarcem la sursa și natura constrîngerilor la care sîntem supuși.

La polul opus, prezența unui număr foarte mare de opțiuni fezabile ne poate diminua abilitatea de a face o alegere. Psihologul Barry Schwartz publică în 2004 cartea în care numește acest fenomen paradoxul alegerii. Schwartz argumentează că o creștere necontrolată a libertății individuale în materie de opțiuni are efectul paradoxal de a bloca alegerea. Ce alimentează această paralizie? Orice decizie are un cost de oportunitate – renunțarea la celelalte posibilități realizabile. Într-o lume a opțiunilor (aparent) infinite, senzația că există o variantă mai bună pe care nu o accesez va îngreuna asumarea unui angajament. Paradoxul alegerii poate explica reticența utilizatorilor de aplicații de dating de a nu mai căuta potențiali parteneri chiar și după ce obiectivele inițiale au fost satisfăcute. Chiar dacă avem șansa alegerii dintr-o abundență de opțiuni, satisfacția cu decizia luată va fi scăzută. E adevărat că paradoxul alegerii face victime mai degrabă în rîndul celor care sînt adepții strategiilor de decizie care caută să maximizeze diferite avantaje, decît în rîndul celor care se mulțumesc cu ceea ce consideră a fi destul de bun (optimizatorii). Iată că libertatea neconstrînsă îi condamnă pe maximizatori la o perpetuă disperare și la eterne incursiuni în tărîmul contrafactual.

Cu toate acestea, paradoxul alegerii, spre deosebire de problema preferințelor adaptative, nu are implicații normative. Libertatea nu trebuie să ne facă fericiți, ci doar să ne permită să ne căutăm propria fericire. Paradoxul alegerii este, însă, una dintre sursele raportării ambivalente la libertate, specifică omului modern. Opțiunile puține sau existența unor scenarii de viață prefabricate reduc din povara existențială a libertății și, uneori, ne pot face mai fericiți. Începînd cu modernitatea, individul începe să se confrunte cu ceea ce Harry Guntrip numea dilema schizoidă: dorința de a-ți afirma identitatea și de a decupa un spațiu cît mai mare al sferei private, dar și dorința de a te identifica cu un colectiv idealizat. Ieșirea din această pendulare permanentă între agorafobie și claustrofobie se poate petrece doar dacă ne manifestăm libertatea de a opta pentru unul dintre cele două moduri de a fi. Cu alte cuvinte, pot să renunț la o parte a libertății mele în vederea atingerii altor scopuri pe care le consider a fi valoroase pentru propria persoană. Esențial este, însă, să pot face această alegere, să aleg dacă și de ce impun anumite limite libertății mele.

Același principiu funcționează și în cazul alegerilor care vizează propria persoană nu în raport cu ceilalți, ci cu un sine viitor. Constrîngerile autoimpuse pot urmări să lărgească libertatea individuală la o dată ulterioară, în ciuda sau tocmai datorită faptului că o restricționează în prezent. Jon Elster numește acest tip de constrîngeri adoptate cu bună știință dispozitive de angajament. Cei care se plasează într-un astfel de dispozitiv acționează precum Ulise, eroul lui Homer, care poruncește echipajului său să îl lege de catargul navei și să își toarne ceară în urechi pentru a nu putea ceda amăgitorului cîntec al sirenelor. Deși Ulise este sedus de cîntec, dispozitivul în care se află îl împiedică să urmeze cîntecul sirenelor. Dispozitivele de angajament sînt mijloace de rezistență în fața tentațiilor, metode de a ne lega voința atunci cînd sîntem convinși de valoarea atingerii unui scop particular. Precum Ulise, ne restrîngem libertatea în mod voit atunci cînd facem un abonament pe un an la sală, cînd le cerem prietenilor să nu ne permită să ne satisfacem adicțiile sau cînd intrăm în contracte menite să creeze costuri de ieșire, precum căsătoria. Aceasta este, de altfel, singura formă de paternalism compatibilă cu libertatea: cea care este echivalentă cu grijă față de sine.  

Discursul libertății este un exercițiu de echilibristică permanentă între spațiul rigid al constrîngerii și spațiul dezinhibat al non-ingerinței. Granița libertății, așa cum spunea Isaiah Berlin, este într-o continuă mișcare, dar tot timpul identificabilă. Cel mai ușor este să o identificăm pornind de la o examinare critică a limitelor ei. 

Anda Zahiu este asistent universitar în cadrul Facultății de Filosofie, Universitatea din București, și membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.