Nu știam atunci că privirea mea învăța un oraș. Nu știam că o curbă a Dunării, o colonadă, o voce auzită pe o stradă vor rămîne cu mine mult după ce lumea aceea se va schimba. Există locuri care nu rămîn în noi prin ceea ce au fost, ci prin felul în care ne-au învățat să privim. Uneori, după ce timpul a trecut și formele lumii s-au schimbat, descoperim că adevărata memorie a unui loc nu se află doar în arhive, în fotografii sau în documente. Ea continuă să existe într-o anumită privire. Așa se întîmplă cu Tulcea copilăriei mele.
Un oraș așezat pe coline, la Porțile Deltei Dunării, între înălțimea uscatului și deschiderea nesfîrșită a apei. Un oraș care nu se oferea niciodată într-o singură imagine. Trebuia privit din mai multe locuri, urcat și coborît, parcurs încet, descoperit treptat. Poate că tocmai această așezare a format, fără să știm, o anumită geometrie a privirii.
De pe coline, orașul cobora spre Dunăre. De pe chei, privirea se întorcea spre coline. Între apă și pămînt exista un dialog continuu. Arcul cheiului urmărea cotul fluviului, iar apa părea să poarte orașul. Cele două curbe – a Dunării și a cheiului – deschideau o perspectivă în care mișcarea și stabilitatea se întîlneau. Privirea se mula pe curbele și volutele peisajului, învățînd parcă ritmul unei lumi care nu se lăsa cuprinsă dintr-o singură privire. Dunărea nu era doar un fundal.
Era o prezență.
Era locul unde privirea putea rămîne fără grabă, unde tăcerea devenea o formă de atenție, unde orașul părea să respire odată cu apa.
Poate că înainte de a învăța să explic lumea, am învățat să o primesc.
*
Puțin mai sus, în centrul orașului, erau Coloanele. Așa le numeam noi, firesc, în limbajul cotidian al acelor ani. Nu erau doar clădiri. Erau un spațiu al vieții. Calcanele albe și solide, împrejmuite de colonade, alcătuiau un fel de străzi interioare acoperite, prin care treceai între magazine, ateliere meșteșugărești, dughene și mici localuri. Acolo orașul avea ritm. Acolo viața palpita.
Prin Coloane treceau oameni, mărfuri, vești, gesturi și voci. Fiecare loc avea un chip, iar fiecare chip păstra o poveste. Îmi amintesc oameni și nume: cizmarul turc Kadîr, ospătăria evreului Avram, cofetăria grecului Kiriakide, bijuteria din colț a armeanului Averian.
Astăzi, rostindu-le numele, simt că recuperez ceva mai mult decît niște amintiri. Recuperez o lume.
Pe atunci nu aveam conștiința unor concepte precum multiculturalitate sau interculturalitate. Nu trăiam o definiție. Trăiam o realitate.
Româna, greaca, turca-tătară și rusa lipovenească se întîlneau în același spațiu al orașului. Vocile diferite nu alcătuiau o problemă, ci muzica firească a unei lumi împreună.
Poate că locuiam într-un Melos polifonic.
Nu o armonie fără diferențe, ci o armonie născută tocmai din existența lor.
Aceasta era una dintre lecțiile profunde ale Dobrogei: faptul că o frontieră poate fi nu doar o margine, ci și un loc al întîlnirii.
*
Abia mai tîrziu aveam să înțeleg cît de prețioasă era această lume. Dispariția Coloanelor nu a însemnat doar pierderea unor construcții. Sub buldozerele industrializării forțate au căzut ziduri, arcade și forme ale unei vieți urbane care nu mai putea fi recuperată.
Dar odată cu ele s-a pierdut și ceva mai greu de măsurat: un anumit mod de a fi împreună. Pentru că orașele nu sînt alcătuite doar din piatră. Ele sînt alcătuite din relații, din întîlniri repetate, din voci, din gesturi și din memoria oamenilor care le-au locuit.
Un loc nu dispare cu adevărat atunci cînd zidurile lui cad.
Dispare atunci cînd nimeni nu mai știe să îl privească.
*
Ani mai tîrziu aveam să-l cunosc pe Constantin Găvenea, profesorul meu de desen. Îl păstrez în memorie ca pe un om al echilibrului și al discreției. Un domn distins, calm și așezat, mare iubitor de natură și de peisaj.
Nu ne-a învățat doar să desenăm. Ne-a învățat să privim.
În picturile și acuarelele sale, Tulcea nu este un simplu decor. Este o lume locuită. Lumina, apa, străzile, casele și oamenii alcătuiesc împreună o memorie. Lucrările lui Constantin Găvenea sînt nu doar opere artistice, ci și mărturii ale unui oraș care continuă să existe prin privire. Ele nu încearcă să oprească timpul. Îl lasă să respire.
*
Privind astăzi în urmă, înțeleg că locurile care ne formează nu ne lasă doar imagini. Ne lasă un fel de a privi. Un anumit raport cu lumea, o sensibilitate față de forme, lumini, oameni și treceri.
Înainte de a căuta sensul lumii în cărți, am locuit un sens al lumii.
Nu era încă formulat în concepte. Era prezent într-o curbă a Dunării, într-o colonadă, într-un chip, într-o voce. Era prezent în felul în care lumina cădea peste oraș și în felul în care un copil putea primi această lume fără să știe încă să o numească. Restul a venit mai tîrziu.
Poate că memoria seamănă cu Dunărea. Nu păstrează trecutul nemișcat, ci îl poartă mai departe. Îl transformă, îl adîncește și îl face parte din noi. Iar ceea ce rămîne nu este doar ceea ce am văzut cîndva. Este felul în care acel lucru ne-a învățat să privim.
Anton Carpinschi este profesor emerit de Filosofie și Științe Politice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași.
