Pentru că sîntem în Baia Mare, daţi-mi voie, să încep cu cîteva citate legate de acest oraș în timpul comunismului. Ele provin din volumul II al cărții Baia Mare de altădată, îngrijită de fostul redactor-şef al Glasului Maramureşului, Dorin Ştef, apărută în 2016. Cartea şi-a propus să strîngă mărturii neintermediate despre comunism în Baia Mare. Am să încep cu cîteva citate. Primul este acesta: „Umblai după muncitori ca să-i bagi în serviciu. Eu ţin minte că am făcut multe razii aici, în Baia Mare“ – cred că martorul nostru era un fost miliţian, nu ne spune, dar intuim, pentru că ei făceau razii. Umblam prin localuri după tineret, îi întrebam unde lucrează şi dacă spuneau că nicăieri le spuneam să se prezinte la mine. Dădeam un telefon sau două şi le găseam serviciu. Ori la Săsar, ori în altă parte. Cînd făceai razii în localurile din Baia Mare vedeai tot felul de indivizi. Întrebam unde lucrează, trebuiau să aibă o legitimaţie de serviciu dacă lucrau undeva. Dacă nu aveau, li se spunea să se prezinte undeva. Îi repartizam la Şuior, Săsar, Cavnic şi Ilba.” Martorul nostru trece prin toate barurile, prin toate localurile din Baia Mare, ajunge şi la faimosul „Trei păduchi”, unde puteau fi găsiţi minerii ieşiţi din şut, din schimbul respectiv. Un alt citat foarte interesant, care trece prin toată paleta comunismului dezvoltat în Baia Mare: „Prin anii ’80, conducerea statului a constatat că se bea prea mult. Aşa că a decis ca în restaurante sau baruri să se servească băuturi alcoolice abia după 10. Aceeaşi măsură se aplica şi în cazul magazinelor alimentare. În limbajul comun a apărut expresia: «s-a ridicat mira». Cuvintele aveau legătură cu mira de la televizor. La fel a fost şi în ceea ce priveşte vinderea alcoolului după 10. Vindeam mai mult înainte de 10 – povesteşte martorul nostru. „Dumneata îmi erai prieten, ăla mi-era prieten, cu celălalt eram prieten, cum să nu le dau de băut?” – spune Vasile Pop, unul dintre cei mai vechi lucrători în comerţ din Baia Mare. Un alt citat se referă la restaurantele care, ne spune cartea, erau accesibile tuturor. După ce martorul ne povesteşte că unul dintre obiceiurile consumului în unitățile alimentaţiei publice în comunism, în Baia Mare, era că la ora 19 se închidea lumina, pentru două ore, și că la ora 21 se închideau restaurantele în timpul săptămînii, iar în week-end la ora 22, zice: „Zilnic se vindeau peste 20 de butoaie de bere de o sută de litri. Cînd ieşea lumea de la lucru, nu vedeai pe stradă nimic, atîta lume era. Veneau la restaurant şi comandau grătare. Două categorii de oameni nu se putea vedea prin restaurante: femeile neînsoţite şi şefii de la Baia Mare. Pentru femei era o ruşine să fie văzute singure în crîşmă, iar şefii, mai ales activiştii de partid, se ascundeau să nu fie văzuţi. Pentru ei erau separeuri, unde se ducea mîncare şi băutură”. În fine, un ultim citat se referă la vizita lui Nicolae Ceauşescu în Baia Mare, în timpul inundaţiilor din 1970. Şi iată ce ne spune un alt personaj, tot fost angajat în alimentaţia publică, ospătar. După ce a survolat teritoriile inundate, Ceaușescu a mers să mănînce la un restaurant din Satu Mare, unde lucra şi ospătarul nostru băimărean care rememorează: „A venit cu chelnerul lui – probabil aici ospătarul ne spune despre celebrul Mihalache, chelnerul pe care Ceaușescu l-a avut pînă în 1989 –, noi am fost folosiţi numai la debarasat. La intrare am fost percheziţionaţi, ni s-au lăsat doar tirbuşonul şi ancărul. Nu se ştie ce a mîncat şi băut Ceauşescu, dar acesta, în cele din urmă, a luat-o la dans pe femeia de serviciu, în timp ce cînta formaţia restaurantului. În timp ce debarasam masa, chelnerul lui a întrebat cîţi angajaţi sînt la restaurant, şi le-a dat fiecăruia cîte o sticlă de Pepsi de 330 ml. A fost prima dată cînd am băut aşa ceva. La noi nu apăruse încă pe piaţă. Chelnerul ăla ne-a dat nouă, dar şi-a umplut şi el plasa.” În ziua aceea restaurantul n-a mai fost deschis pentru public, angajaţii au încins şi ei o petrecere, dacă tot dăduse startul Nicolae Ceauşescu.
Se vede ușor o anumită naivitate în aceste evocări, însă ele furnizează istoricului o serie de informaţii extrem de interesante. Dar ce e cu adevărat interesant este că această carte, apărută în 2016, se încheie cu rezultatele unui sondaj INSCOP, realizat în 2013. Acest sondaj ne spune că 44,7% din respondenţi considerau comunismul drept un lucru bun pentru România, iar 44,4% apreciau că înainte de 1989 se trăia mai bine. Repet, sondajul era realizat în 2013! Ceea ce ne duce la concluzia că cei care afirmă astăzi că nu au văzut venind acest val enorm de nostalgie sînt cel puţin ipocriţi. E clar că nostalgia nu este un fenomen nou în societatea românească. De aceea cred că este absolut necesar să rememorăm mecanismele de funcţionare ale ceauşismului, într-o lumină de care istoriografia s-a ocupat mai puţin. Vreau să atrag atenţia asupra unor explicaţii prea puţin întrebuinţate şi asupra unui sistem pe care foarte puţini dintre cei care l-am trăit, şi asta mă include şi pe mine, cel puţin în prima parte a vieţii, l-am înţeles. De ce? Şi încep cumva atipic, cu o concluzie: pentru că situaţia anilor ’80 nu a fost rezultatul unei crize organice a comunismului, ci cu precădere a fost rezultatul unor decizii voluntare ale lui Nicolae Ceauşescu, care s-au suprapus peste criza generală a comunismului, decizii menite să transfere toate costurile ineficienţei economice asupra populaţiei şi să organizeze astfel sistemul economic şi cel politic al ţării. [...]
Noutatea legată, de fapt, de nostalgia totalitară este preluarea discursului nostalgic de către generaţia tînără, ceea ce constituie o mutaţie interesantă, realizată în opinia mea sub influenţa unor factori endogeni şi a unor factori exogeni. Avem de-a face, de fapt, cu un proces de construcţie a unei false memorii istorice, uşor de transformat în produs de consum mediatic în condiţiile de faţă. Printre factorii interni care au făcut posibilă subzistenţa nostalgiei totalitare pe toată perioada care a urmat căderii comunismului este generalizarea corupţiei în comunism. De ce? Pentru că această generalizare a corupţiei, inclusiv ca formă de rezistenţă, a dus la crearea unui mediu cultural marcat de precaritate morală, dar şi de un tip de gîndire concurenţială. Corupția din comunism, paradoxal, a creat un tip de lume în care foarte mulţi dintre concetăţenii noştri s-au simţit confortabil să evolueze, după cum ne arată foarte multe mărturii din epocă. O altă sursă de consolidare a nostalgiei totalitare a fost reciclarea masivă a mecanismelor dictaturii comuniste în postcomunism, şi nu mă refer la foarte multe continuități despre care s-a discutat în anii din urmă, ci mă refer, în primul rînd, la eposul securistic. Dincolo de tot torentul de minciuni publicate şi colportate de foştii ofiţeri ai Securităţii după 1989, parte a acestui epos securistic intens vehiculat, care are foarte multă tracţiune şi astăzi, este protocronismul, care este de fapt o zestre culturală de uz departamental. Multe dintre absurditățile protocronismului de astăzi sînt vehiculate în interiorul sistemului românesc de Securitate încă din anii ’70. Aiureli despre tracii care descoperiseră cu mult timp înainte America cu marile lor corăbii, despre provenienţa dacică a vechii Elade, despre tuneluri energetice pe sub munți și despre aurul nu știu de care se discutau în mod real și serios în interiorul Securității. Deci este vorba de o cultură de consum departamental, care a subzistat, s-a dezvoltat, a supravieţuit, grefîndu-se pe curentul memorialistic pe care ni l-au livrat în toţi aceşti 30 de ani foştii ofiţeri ai Securităţii, reciclaţi de statul postcomunist. Adăugați și solidaritatea deplină care există între vechea Securitate şi actualul aparat de intelligence și veți înțelege mai bine întregul mecanism.
Nu în ultimul rînd, foarte importantă este problema diasporei româneşti pe care autorităţile române, pînă acum, au tratat-o doar în termenii identităţii naţionale. Toate instituţiile, toate soluţiile instituţionale pe care le-a imaginat statul român se adresau unei singure probleme a diasporei, şi anume prezervarea identităţii naţionale. Evident, rezultatul a fost că s-a consolidat sentimentul de marginalitate în cazul celor mai mulţi din aceşti oameni.
În fine, o altă cauză care a dus la creșterea sentimentului nostalgiei totalitare a fost absenţa unei politici a memoriei istorice, care să trateze egal atît totalitarismul de stînga, cît şi pe cel de dreapta. Reamintesc, rapid, situaţia Muzeului Comunismului, a Muzeului Holocaustului, situaţia programelor de studiu al comunismului și al Holocaustului. Adaug și un alt factor care, după opinia mea, stimulează și popularizează această nostalgie totalitară: schimbarea generaţiei politice. Poate că, la prima vedere, nu pare important, dar schimbarea generaţiilor politice facilitează formarea unui corp de vectori publici ai nostalgiei totalitare, după cum se vede la noi în ultima vreme.
Dintre factorii externi care contribuie la creșterea nostalgiei totalitare cred că cel mai important este efortul puterilor totalitare de discreditare a democraţiei. Aceste puteri totalitare au generat și întrețin un proces extrem de rafinat şi insidios de reducere a democraţiei la chestiunea politicii de gen şi a drepturilor minorităţilor sexuale. Astfel se formează o percepţie larg împărtășită că democraţia este contrară tradiţiilor şi normalităţii. Această strategie de atac al democrației a reușit în mare măsură. Trebuie să spunem că aceste puteri totalitare valorifică din plin experienţa acumulată în practica internă și avem două standarde: China în materie de abordare tehnologică a problemei Internetului suveran și Rusia în materie de abordare propagandistică a discreditării democraţiei. Să știm bine că ceea ce face astăzi Rusia în afara ei a făcut vreme de 15-20 de ani în interiorul ei și aşa ne explicăm absenţa oricărei reacţii a societății rusești la crimele pe care le comite regimul Putin.
Ca o primă concluzie, referindu-mă mai ales la diaspora noastră, aș spune că acolo avem de-a face cu o criză identitară care se suprapune pe o erodare autentică a aderenţei la valorile democrației. De aceea avem această diasporă care se exprimă electoral așa cum se exprimă.
O altă concluzie, în opinia mea deloc liniştitoare, este apariţia unor tranşee ideologice în interiorul societăţii. Cele mai evidente sînt cele ale tradiţionaliştilor, pe de o parte, adepţi ai amendării democraţiei văzute, aşa cum spuneam, ca piedică în calea normalităţii, şi, pe de altă parte, trenșeele presupuşilor adepţi ai ştergerii identităţilor naţionale şi de gen, în numele democraţiei. Această erodare a bazelor democraţiei, în opinia mea, se suprapune la rîndul ei cu un proces mult mai periculos, la scară istorică, şi mult mai greu de contracarat, şi anume acela de dezoccidentalizare a societăţii româneşti. Acest proces de dezoccidentalizare a societății românești se manifestă prin generalizarea sentimentului marginalităţii pe care îl au mulţi români, atît din ţară, cît şi din afara ei, care este un sentiment intens cultivat și alimentat atît din interior, cît şi din exterior.
Opinia mea este că rezultatul războiului din Ucraina va fi vital pentru evoluţia acestor procese în viitor. Modul în care se va soluționa războiul din Ucraina va dicta dacă aceste procese se vor transforma în războaie culturale cu efecte devastatoare sau dacă democraţia va cîştiga puţin timp pentru a se replia eficient, profitînd, poate, de reculul presiunii propagandistice ruseşti.
Cosmin Popa este istoric, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.
