Pentru un economist liberal, care nu crede în progresismul și populismul antimoderne contemporane, este dificil să explice azi pașii pe care omul i-a făcut în ultimele sute de ani pe drumul modernizării. Este ca și cum ai explica evidența. Pentru că nu mai încape îndoială că omul, în dimensiunea socială, de ființă a vecinătății și cooperării, a mers și merge înainte. Și totuși, chiar dacă noi considerăm acest adevăr de domeniul evidenței, există semeni ai noștri care nu sînt de acord cu noi. Sînt cei care văd progresul uman ca fiind un rău de care ar trebui să ne îndepărtăm. Ei cred că omul ar trebui să se dezmeticească din această angoasă care este preocuparea sa pentru modern și modernitate. Ni se spune permanent că sîntem sclavii consumului sau ai statului pe care tot noi l-am inventat. Se vorbește despre noi în mod fals ca despre niște ființe inferioare pentru că ne este foame de nou și inovație. Freud, în cunoscutul său eseu Angoasă în civilizație (în limba română, Editura Științifică, București, 1991), a explicat de ce se întîmplă această privire înapoi a omului. El crede că omul se află într-o permanentă dilemă: trebuie să aleagă între dorința instinctuală de libertate totală și nevoia de reguli pe care o implică conviețuirea împreună, cooperarea. Pentru ca acest trai împreună să fie posibil, individul trebuie să-și reprime deci instinctele naturale. Cu cît nivelul de asociere umană este mai sofisticat, cu atît instinctele primare, inclusiv cele sexuale, trebuie reprimate mai puternic.
O privire nostalgică spre un trecut nedefinit, numit generic „vremurile bune”, face parte din modul de a fi al omului. Această privire oftată spre un trecut considerat glorios și în același timp liniștit, în acord cu sufletul omenesc, nu este deci specifică doar românilor. Sigur, este mai pronunțată și mai prezentă în societățile primitive legate de mersul natural al lumii, dar este prezentă și în cele moderne. Cu toate acestea, tema nefericirii în chiar societățile foarte dezvoltate persistă. Și nu numai tema în sine, chiar nefericirea este o stare persistentă în aceste societăți. De aici deducem că prosperitatea nu este de ajuns pentru a fi fericit ca om. Că mai este nevoie de „ceva”. Poate de educație, de conștientizare că trecutul nu este ceva spre care să dorești a te îndrepta și că prezentul trebuie abordat cu optimism și cu atenție.
Fără a avea pretenția că îl completăm pe Freud, ca economiști liberali sîntem datori să vorbim despre progres și despre superioritatea omului modern în fața primitivului. Ne gîndim aici la o superioritate pe toate planurile, nu numai în ceea ce privește uneltele folosite, dar și în ceea ce privește drumul spre împăcarea cu lumea și cu propria ființă. Chiar potențialitatea de a atinge fericirea este superioară în cazul omului modern în raport cu omul primitiv. Omul primitiv nu putea fi fericit, așa cum animalele nu pot fi fericite. Doar omul stăpîn pe sine poate fi fericit. Tot Freud spunea că sensul vieții umane este acela de a trăi mai mult și mai bine, în iubire, plăcere, siguranță și evitarea suferinței. Or, aceste linii de sens nu pot fi atinse decît prin folosirea uneltelor superioare, a progresului științific și tehnic, care ușurează și lungesc viața. Adevărata fericire nu poate fi atinsă deci decît prin acceptarea omului în deplinul său rol de demiurg al propriei vieți.
Am procedat la această lungă introducere pentru a demonstra acum că omul de azi are nenumărate canale și pîrghii prin intermediul cărora poate să-și asigure o satisfacție superioară în raport cu viața sa. Iar aceste pîrghii i-au fost și îi sînt oferite în permanență de progresul uneltelor prilejuit de forța creierului său. Timpul pe care îl deținem și ni-l putem apropria ca ființe este una dintre marile cuceriri ale noastre. Pentru asta am inventat concediile de odihnă și zilele libere. Sclavul nu are timp pentru el. Timpul său, ca ființă umană, nu exista. Omul de azi, după îndelungi eforturi, a separat timpul de muncă de cel personal, a apărut cultura vacanței și a turismului de masă. Odihna și petrecerea timpului liber în favoarea noastră a transformat practic din temelii viețile noastre. Și nu a fost dintotdeauna așa. Abia după a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar primele semne de respect față de omul care muncește. Și asta s-a întîmplat pentru prima dată în Occidentul european. Ideea că munca trebuie să fie ceva înrobitor, un blestem perpetuu, a devenit istorie. Și munca a fost ceva înrobitor dacă vom privi în trecut. Nu invocăm din nou exemplul sclavului. Vom spune doar că la începutul secolului al XIX-lea, în Europa, se muncea în fabrici și pe ogoare timp de 12 ore pe zi, fără pauză de-a lungul întregului an. Durata medie de viață a unui european se afla în jurul a 40 de ani. Se muncea în condiții inumane. Contextul economic și social de ansamblu a creat în fapt condițiile apariției marxismului. Și odată cu strigătul de durere materializat prin marxism, lucrurile se vor schimba în mod radical. Uităm ușor noi, oamenii. În anul 1500, durata medie a vieții în Europa era de 30-40 de ani, iar azi, în același spațiu geografic și cultural, aceeași cifră a trecut de 80 de ani. În România, la începutul secolului XX, adică exact acum cîteva generații, 3 din 5 copii mureau în primii trei ani de viață. Era ceva greu de descris. Suferința umană atinsese deja cota indiferenței. Indiferența și apatia în raport cu destinul uman se mai văd și azi în mentalul social românesc. Ele au rădăcini adînci în această neputință de a schimba ceva din mersul lucrurilor. Totul era dat la români și omul, ca ființă trecătoare, nu trebuia decît să se supună destinului. Urarea „Să-ți trăiască!”, atunci cînd era vorba despre un nou-născut, a fost inventată de către români.
Prin forța rațiunii și lumina minții sale, omul trăiește azi un vis. Capitalismul și uneltele sale, mult criticate azi, așa cum spuneam, de către populiști și progresiști deopotrivă, au transformat omul într-o ființă din ce în ce mai sofisticată. Ideea că omul ar trebui să aibă un timp propriu a evoluat mult de-a lungul istoriei. Cert este că timpul propriu a fost considerat mereu un lux. În antichitate, asemenea timp era considerat un privilegiu al oamenilor liberi. Și numai aristocrații aveau timp pentru ei. Azi, după cum știm, în Occident este un privilegiu al omului pentru că toți oamenii sînt liberi. La romani exista alternanța dintre muncă și timpul liber, dar tot în cazul elitelor. Evul Mediu a fost caracterizat printr-o muncă intensă, legată de natură și ciclurile sale. Omul obișnuit, fiind ne-liber, nu se bucura de un timp al său. Capitalismul a însemnat la începuturile sale o exploatare fără milă și lipsa timpului personal. Sindicatele au impus cu timpul un alt mod de a privi omul. Azi, în plin secol XXI, ne aflăm în fața unui nou prag al cunoașterii științifice, deci al evoluției uneltelor, mijloacelor de lucru. Ca de fiecare dată, protocroniștii și populiștii care ne spun fără rușine că era mai bine pe timpul lui Ștefan cel Mare, cînd se putea muri dintr-o infecție la o măsea, încearcă să ne convingă că sîntem pe un drum greșit. Că omul merge nesigur și că întreaga noastră istorie este o mare eroare. Una dintre temele lor preferate este legată de spaima dispariției locurilor de muncă. După ei, Inteligența Artificială ne va face pe toți șomeri și cu toții vom muri de foame. De fapt, istoria ne demonstrează că omul a cîștigat mereu după apariția unui nou val de progres tehnologic. Și mereu omul a găsit alternative ocupaționale în acord cu noul spirit tehnic al vremurilor sale. Azi, muncim doar cinci zile pe săptămînă și avem concedii de zeci de zile plătite. Folosim acest timp al nostru pentru noi. Și putem să-l folosim pentru că înzestrarea muncii este cu totul superioară. În viitor, efectul noilor tehnologii asupra acestui timp al nostru poate fi și mai pronunțat. Este posibil ca omul viitorului să nu mai muncească deloc. Să stea pur și simplu acasă și, primind un venit de bază minim pentru o existență decentă, să se preocupe doar de dezvoltare personală și creație în acord cu pasiunile sale. De asemenea, este posibil ca săptămîna de lucru a viitorului să fie de trei sau patru zile, iar concediul anual de 50-60-90 de zile. Ideea de acum că opt ore muncim, opt ore ne odihnim și opt ore avem la dispoziție ca timp liber poate să fie deja depășită. Omul viitorului poate institui, pentru prima dată în istorie, munca în rol de activitate facultativă. Ar fi o revoluție în înțelesul de acum și din trecut al existenței umane. Povara muncii ar trece spre uneltele noastre și noi ne-am putea construi o viață altfel. Progresul tehnic ne poate plasa într-o lume greu de imaginat azi, în care Inteligența Artificială, sub multiplele sale forme de manifestare, să preia foarte multe dintre ocupațiile noastre de azi. Și în trecut s-a întîmplat asta, uneori chiar fără să simțim și fără să murim de foame. Cine mai știe, de exemplu, unde sînt și ce fac telefonistele de altădată? Oare o fi murit vreuna de foame? Adaptarea la nou se produce rapid, cel mai adesea pe nesimțite.
Cele mai bune vremuri nu sînt cele ale trecutului. Sînt cele de azi. Scopul vieții pentru omul viitorului este posibil să fie din nou nu munca, ci contemplarea, cultura, participarea la viața cetății, așa cum se întîmpla în Grecia Antică. Luxul mult visat ca tot timpul vieții să fie unul propriu este foarte aproape. În economie, ca și în fizică, există o săgeată a timpului. Acumulăm cunoaștere și performanță în folosul nostru ca ființe superioare. Să privim cu încredere viitorul, fricile nu-și au sensul chiar dacă propagandiștii lor sînt mulți și vocali.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025).
Credit foto: Wikimedia Commons
