În minunata lume veche am fost şi am rămas profesor de franceză. Tot profesor de franceză am rămas și o bună parte din minunata lume nouă. În minunata lume veche îi învăţam pe elevi lucruri folositoare, elevii ne salutau cu „Bonjour, camarade professeur!”, ceea ce în Franţa ar fi fost extrem de util. La fel de util ar fi fost şi ceea ce se găsea în diverse texte din manualul de franceză – société socialiste multilatéralement développée –, cred că nu e cazul să traduc, iar pentru situaţiile în care vreunul dintre ei ajungea, să zicem, în Franţa, îi îndemnam să fie politicoşi şi să salute cu „Bonjour camarade vendeuse!” – „Bună ziua, tovarășă vînzătoare!“.
În minunata lume veche am fost prieten cu Eugenia – cu biscuiţii Eugenia, cu Luminiţa şi cu Laura – ciocolatele, cu Marga – margarina, cu Doina – lapte demachiant cu castraveţi. Am început să tutuiesc geografia, mai exact Negoiu – prăjitura, Carpaţi, Snagov, Bucegi, Mărăşeşti – ţigări, Rahova, Azuga – bere, şi am învăţat franceza fără profesor. [...]
În minunata lume veche, licean fiind, am descoperit cu uimire faptul că există un sat în Maramureş care se numeşte Săpînţa şi unde există un cimitir vesel. Cum adică cimitir vesel? Împreună cu fostul meu coleg de bancă pe care cred că unii dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi, cu numele de Ami Barak, şi cu profesorul nostru de engleză, am făcu o excursie la Săpînța. Şi m-am întrebat: cum de un preot greco-catolic, la anul de graţie 1935, a reuşit să lămurească o parte dintre sătenii din Săpînţa şi pe un cioplitor de cruci, Stan Ioan Pătraş, să creeze un cimitir vesel? Evident că nu am găsit nici un răspuns, în schimb am descoperit încă un cimitir vesel, cu 224 de cruci, în Statele Unite. Cel din Săpînța are 800 de cruci. Acest cimitir american avea, în 1915, cînd a apărut, 224 de cruci, pe care le are şi astăzi, şi peste 200 de ani tot atîtea vor fi, pentru că acest cimitir vesel se află între coperţile unei cărţi. Autorul ei este poetul Edgar Lee Masters, iar cartea se numeşte Antologia orăşelului Spoon River. Cele 224 de poeme din acest volum sînt scrise în vers alb, sînt epice și au ca titlu nume de persoane. Ele spun povestea unor persoane care au murit în orăşelul Spoon River: frizerul, notarul, preotul şi aşa mai departe. Cum de un poet cult american şi un ţăran din Maramureş s-au regăsit în acelaşi spirit, unul în poezie cultă şi celălalt în texte naive? Cred că este o pură coincidenţă. Sau poate o coincidenţă pură. Această poveste am relatat-o regizorului Victor Ioan Frunză în 2008, pe cînd monta la Teatrul din Baia Mare un spectacol. A fost sedus de poveste şi a făcut un spectacol la Săpînţa, în cimitir, cu actorii din Baia Mare, în care se rosteau textele care se află pe crucile din cimitir, precum şi în cartea lui Edgar Lee Masters, iar muzica, interpretată de Tibor Cári , un compozitor cunoscut mai ales de muzică pentru teatru, erau cîntece vechi din Maramureş, de înmormîntare, sau gospel-uri. Lume veche? O fi. Minunată? Cu siguranţă. [...]
În minunata lume veche, în 1973, s-a reluat pentru a treia oară edificarea Canalului navigabil Dunăre – Marea Neagră. Se muncea cu tot felul de lume acolo: deţinuţi, soldaţi în termen şi alte categorii sociale. Mîna de lucru însă era insuficientă. Eu eram deja profesor în 1978, la o clasă de a XI-a la liceul de construcţii şi arhitectură din Baia Mare, şi cineva din Bucureşti s-a întrebat: de ce oare există atît de multe licee de construcţii în România, în toate judeţele, dacă nu să profite de elevii de acolo să lucreze la Canal? Drept care băieţii din cele două clase de construcţii civile din liceul la care lucram au fost îmbarcaţi şi trimişi la 780 km de Baia Mare, în lunile martie, aprilie, mai, deci în mijlocul anului şcolar – nu conta. Nu conta nici faptul că o parte dintre ei erau minori. După o lună şi jumătate am hotărît împreună cu colegele lor de clasă şi cu directoarea liceului să mergem să-i vizităm pe băieţi la Canal. N-am să vă povestesc condiţiile în care locuiau, nici despre condiţiile în care munceau, nici despre felul cum unii dintre cei care răspundeau de ei îi tratau. Am să vă spun doar că nu s-au plîns, că au povestit cu un umor nebun tot felul de întîmplări pe care le-au trăit acolo. Lucrul acesta îl fac şi acum, pentru că ne întîlnim foarte des. Şi de fiecare dată îşi mai reamintesc cîte ceva din cele întîmplate acolo. Am stat trei zile cu ei şi ceea ce pot să vă spun este că minunata lume veche mi-a servit atunci cîteva lecţii pe care n-am să le uit niciodată.
În minunata lume veche am asistat la o mutaţie gramaticală remarcabilă: un substantiv comun cu singular şi plural a devenit defectiv de plural şi nu se mai folosea decît singularul. Ştie cineva la ce substantiv m-aş referi? La substantivul „partid”. Şi am să vă şi dovedesc ceea ce spun, cu nişte versuri. În afară de „Partidul e-n toate”, pe care-o ştim cu toţii, „Afară ninge şi e ger, eu stau pe calorifer / Închid fereastra, o deschid, pe tine te iubesc, partid”. În „Pe-al nostru steag e scris Unire”, versiunea imn, muzica Ciprian Porumbescu, versurile erau scrise de PCR și erau cam așa: „Stăpîn pe-al său destin poporul / De viaţă dreaptă făurar/ Clădeşte falnic viitorul / Urmînd partidul, unic far”. În minunata lume veche, ca să nu părăsesc de tot subiectul, am prins cinci imnuri. Am să le spun „imnurile mele”. Imnurile mele au fost: între 1948 şi 1953, „Zdrobite cătuşe”, muzica Matei Socol, versuri Aurel Baranga; între 1953 şi 1975, „Te slăvim, Românie”, muzica acelaşi Matei Socol, se pare că era imnologul de serviciu al regimului, versuri Eugen Frunză şi Dan Deşliu; între 1975 şi 1977, „E scris pe tricolor Unire”, muzica Ciprian Porumbescu, versuri PCR; între 1977 şi 1989, „Trei culori”, cunoscut şi ca „Tricolorul”, muzica Ciprian Porumbescu, versuri PCR şi, în sfîrşit, din 1990, „Deşteaptă-te, române”. Aş face cîteva mici observaţii. În „Pe-al nostru steag e scris Unire”, cu versurile noi, aflăm printre altele că sîntem neam de zburătoare – „Spre comunism urcăm în zbor”, ni se spunea acolo. Sau măcar alpinişti: „Tu, Românie socialistă, în lume mîndră vei sui”. Lucrul este certificat şi de „Zdrobiţi cătuşe”: „Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm”, în „Trei culori”, versiunea nouă: „Se înalţă, ca un astru, gloriosul meu popor”. Concluzie dreaptă, nu degeaba au trudit Ion Heliade Rădulescu la Zburătorul, nici Eminescu la Luceafărul, şi concluzia subtilă: visul tainic al poporului român este imponderabilitatea.
Minunata lume veche îmi aduce aminte de un spectacol al teatrului din Baia Mare din 2010: The Wonderful World of Dissocia, o piesă scoţiană din 2004 a dramaturgul scoţian Anthony Neilson, tradusă în limba română cu titlul de Minunata lume nebună. Aşa apărea pe toate afişele şi vă spun acest lucru pentru că minunata lume veche ni se pare nu o dată o minunată lume nebună.
În minunata lume veche, aproape de nicăieri, a apărut la un moment dat un termen pe care nu-l cunoşteam: protocronism. Era în anul de graţie 1976, într-un articol semnat de esteticianul Edgar Papu, în revista Secolul XX. Am să dau, pentru cine nu cunoaşte termenul, o definiţie dată de profesorul băimărean Florian Roatiş, care s-a ocupat de fenomen şi care zice aşa: protocronismul este vocaţia anticipatoare de precursorat a literaturii române. Cîteva exemple: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ar anticipa literatura barocă în Europa; Dimitrie Cantemir anticipează literatura romantică; Ion Heliade Rădulescu ar fi un antemergător al psihanalizei; Vasile Alecsandri ar fi cel dintâi exponent al impresionismului european în poezie. [...] Imediat după Primul Război Mondial, Eugen Lovinescu a înfiinţat un cenaclu şi o revistă care se numeau, amîndouă, Sburătorul. Acolo, el milita pentru alinierea literaturii române cu literaturile europene importante şi curentul acesta s-a numit sincronism. A fost o luptă la baionetă, la un moment dat, în România, între sincronişti şi protocronişti. Protocronismul a fost îmbrăţişat de regimul comunist foarte rapid, pentru că îi servea foarte bine lui Ceauşescu. Vă daţi seama cum era perceput în lume președintele unei ţări care a dat priorităţi în tot ce se poate! Pînă astăzi, protocronismul a cunoscut o mulţime de puseuri pe care, personal, mi le explic destul de greu. Din păcate, pentru cei care au fost în fruntea acestor puseuri nu cred că se numără vreun intelectual de anvergura lui Edgar Papu. Eu aş fi de acord cu ideile protocronismului, cu condiţia ca ele să fie susţinute de argumente valide şi cu contexte lămuritoare. Din păcate, nu s-a întîmplat aşa. [...]
Şi, în sfîrşit, în minunata lume veche, am citit şi studiat cu atenţie un mare semiotician francez, Roland Barthes, şi am să mă refer acum la un articol de două pagini din cartea sa Mythologies, apărută în 1957. Articolul se cheamă „Critique muette et aveugle”, adică „Critică mută şi oarbă”. În acest articol, Barthes vorbeşte despre relaţia dintre o anume specie de critici literari şi unii consumatori obişnuiţi de literatură. Este vorba despre specia aceea de critici literari care, vrînd să pună în dificultate – mai exact, să desfiinţeze – un scriitor sau o grupare, a inventat cu o perfidie incredibilă o metodă care mi se pare cumplită. Criticul se declară atît de neghiob încît nu pricepe nimic din textul supus analizei. Să dau un exemplu. De pildă, autorul Horia-Roman Patapievici. Ochiul „versat” al acelui critic nu pricepe ce va să zică dl Patapievici în scrierile domniei-sale. Cititorii care-l cunosc pe „versatul” critic vor protesta: domnule critic, cum se poate, cum adică neghiob? Vă rog să vă revizuiţi atitudinea, nu vă permitem să vă jigniţi singur în halul acesta. Iar criticul le spune: staţi un picuţ, dar ce, dumneavoastră aţi înţeles ceva din scrierea lui Patapievici? Şi ei, care nici măcar n-au văzut poate coperta vreunei cărţi a lui Horia-Roman Patapievici, vor spune: nu, n-am înţeles nimic, aveţi dreptate, n-am înţeles! Şi atunci criticul va spune: eu, om de meserie, profesionist deștept, n-am înţeles nimic, nici voi n-aţi înţeles nimic. Desigur, noi sîntem la fel de deștepți, prin urmare ce e de făcut? Facem praf cartea, ne lipsim de ea, o înlăturăm. N-avem nevoie de ea! Astfel, am scăpat de analize, de lectură, de text și iată cum, dintr‑o complicitate întru neputinţă, se ajunge la o complicitate întru inteligenţă. Două cîştiguri pentru mine, critic: unul, mi te-am făcut, cititorul meu, părtaş, tovarăş, adept, animal de companie; și al doilea, i-am pus cruce lui Patapievici.
Un alt exemplu: intru într-o expoziţie să văd operele unui pictor şi mă învîrt în jurul tablourilor lui: nici din dreapta, nici din stînga, nici din faţă nu înţeleg nimic. Şi în loc să spun: „Îmi pare rău, nu am pregătirea necesară ca să percep acest gen de artă”, căci nu este o vină că nu înţelegi, voi spune: „Eu nu înţeleg nimic din tablourile acestui pictor, deci acest pictor este un tîmpit”. În minunata lume veche în care am trăit, am asistat la cîteva asemenea situaţii. De pildă, imediat după moartea lui Nichita Stănescu, opera lui a fost desfiinţată în modul cel mai oribil cu putinţă în revista Săptămîna. Tot revista Săptămîna l-a făcut harcea-parcea pe Mircea Cărtărescu, după apariţia primului său volum, întîmpinat cu entuziasm de Nicolae Manolescu. Şi cam care erau argumentele: „Ia ascultaţi, oameni buni, ce zice poetul în versurile...” – şi urmau versurile, scoase din context, ciopîrţite. Sau: „Ce vrea să zică poetul în chestiunea asta...?” – şi iar urmau nişte versuri scoase din context şi ciopîrţite. După asta au publicat scrisori ale cititorilor care, la rîndul lor, găsiseră un minunat prilej să constate că nici intelectualitatea subţire a ţării nu pricepe nimic – mă refer la cei care conduceau revista Săptămîna atunci, Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor –, atunci nimeni nu înțelege, deci autorul e nul.
Am purces la acest exerciţiu destul de critic nu pentru că urăsc ţara în care am ales să rămîn şi să trăiesc şi să muncesc. Cei care aveţi copii ştiţi foarte bine că uneori îi certaţi, uneori îi criticaţi, nu pentru că-i urîţi, ci pentru că vreţi să-i îndreptaţi. Aşa şi eu.
Nicolae Weisz este pensionar, a fost profesor de limba franceză la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare, a fost director artistic al Teatrului Municipal Baia Mare. A fost distins cu titlul de Chevalier des Palmes Académiques (acordat pentru merite în domeniul educației) și cu cel de Cavaler al Artelor și Literelor (acordat pentru merite culturale) de către Republica Franceză.
