Știu că ar trebui să mă las de fumat, îmi spun plin de convingere, pufăind din țigară. Ar trebui să termin măcar o parte dintre lucrurile care s-au adunat, altfel va fi tot mai greu să le descurc. Dar, întîi, mă uit la episodul acesta pe Netflix, sau poate chiar la tot sezonul. Începînd de luni, voi fi responsabil financiar și voi începe să economisesc. Fatalitate, luni dimineață descopăr că telefonul acela nou, pe care mi-l doream atît de mult, e la reduceri. Doar nu voi începe cu responsabilitatea financiară de marți, nu? E un semn rău, mai bine de lunea viitoare, dacă nu apare și atunci vreo ofertă. Toate aceste exemple surprind aceeași slăbiciune a condiției umane: cedarea în fața tentației imediate, chiar atunci cînd știm că pe termen lung ar fi mai bine altfel. Care sînt mecanismele ce pot explica cedarea? Este ea atît de paradoxală pe cît pare la prima vedere? Vom explora în continuare două încercări alternative de a da seama de fragilitatea noastră în fața tentației, precum și convergența (surprinzătoare) dintre ele: conceptul aristotelic de slăbiciune a voinței (akrasia) și explicațiile oferite de economiști pe baza preferinței de timp.
În Etica Nicomahică VII, Aristotel descrie akrasia ca un aparent paradox: „știu ce e mai bine, dar totuși fac contrariul” (1145 b – 1150 b). Cum e posibil să acționezi împotriva propriei rațiuni? Soluția lui e subtilă: cunoașterea e prezentă la individul akratic, dar nu „în act”, ci doar în potență. Akraticul se aseamănă cu cineva într-o stare de somn, nebunie sau beție (1147 a). Cineva într-o astfel de stare poate recita demonstrații matematice sau versuri din Empedokles învățate pe de rost: cuvintele sînt rostite, dar înțelesul nu e prezent. Dorința imediată își impune propria logică, iar rațiunea rămîne în surdină. Îți spui „mîine mă trezesc devreme să fac sport”, dar la 7 dimineața ceasul sună și corpul îți șoptește: „Somnul e binele suprem”. Judecata rațională a rămas undeva în fundal, asemenea actorului care rostește replici fără să creadă în ele.
Unii economiști descriu același fenomen în termeni de „preferință de timp”. Un individ are o rată de preferință de timp cu atît mai ridicată cu cît acordă mai multă valoare prezentului în defavoarea viitorului. În modelele clasice, această preferință e exprimată printr-un mecanism de reducere exponențială (exponential discounting): valoarea subiectivă a viitorului scade cu o rată fixă, iar preferințele rămîn consistente în timp. Studiile comportamentale, pe de altă parte, aduc evidențe empirice în favoarea unui model diferit, cel al reducerii hiperbolice (hyperbolic discounting): supraevaluăm prezentul și schimbăm decizia cînd „mîine” devine „astăzi” (Frederick, Loewenstein & O’Donoghue, Time Discounting and Time Preference, 2002). Exemple clasice de reducere hiperbolică sînt dieta sau lăsatul de fumat. Azi decizi că de mîine vei renunța la dulciuri. Azi ești un agent rațional, orientat spre viitor. Dar cînd mîine devine „azi” (prezent), iar prăjitura e în fața ta, valoarea ei urcă brusc, iar promisiunea dispare. Exact inconsistența temporală a preferințelor este cea care face ca planurile de economisire, regimurile alimentare și programările la sală să se destrame atît de ușor...
Akrasia și preferința de timp descriu aceeași bătălie interioară: prezentul își face lobby cu o voce mult mai puternică decît viitorul. Aristotel vorbește despre „rațiuni parțiale” care înving rațiunea (mai completă); economia, despre present bias și răsturnarea preferințelor. Din perspectiva filosofică, e o slăbiciune a voinței; din cea economică, e un comportament inconsistent care duce la decizii suboptime. Aristotel analizează problema în cadrul eticii virtuții: soluția nu e doar să știm sau să calculăm mai bine, ci să ne formăm caracterul prin obișnuințe sănătoase. Virtutea este antrenamentul prin care rațiunea învinge tentația. Economia, în schimb, tratează fenomenul ca parametru descriptiv. Preferința de timp se poate măsura și integra în modele predictive. Iar soluțiile propuse sînt mai degrabă externe. Astfel, Aristotel ar spune: cultivă stăpînirea de sine ca virtute, obișnuiește-te să alegi binele stabil și nu vei mai fi sclavul dorinței imediate. Economistul ar adăuga: dacă, totuși, știi că vei ceda, creează-ți reguli externe – lasă cardul acasă ca să nu cheltuiești inutil, setează debit direct pentru economii, folosește aplicații care te penalizează dacă nu respecți planul.
Jon Elster (Ulysses and the Sirens, 1979) interpretează akrasia ca „răsturnare a preferințelor”: exact cum Ulise s-a legat de catarg pentru a nu ceda cîntecului sirenelor, oamenii moderni creează mecanisme pentru a-și proteja sinele viitor. George Ainslie (Picoeconomics, 1992) descrie comportamentul nostru ca un joc între multiple „euri” care concurează pentru control: sinele prezent vrea prăjitura, sinele viitor vrea sănătate. Thomas Schelling (Choice and Consequence, 1984) arată că această „schizofrenie temporală” se rezolvă prin dezvoltarea unor mecanisme de autoangajare (commitment devices): penalități autoimpuse, blocarea tentațiilor, economisire automată etc. Toți acești autori reiau, într-un limbaj contemporan, dilema aristotelică a slăbiciunii voinței. De la Aristotel pînă la teoria alegerii raționale sau la economia comportamentală, rămîne aceeași constatare: nu sîntem calculatoare raționale perfecte, ba de multe ori dimpotrivă! Sîntem ființe care își promit viitorul și îl trădează în fața plăcerilor de moment. Filosofia ne spune că soluția e cultivarea virtuții, economia că soluția e proiectarea de mecanisme care să contracareze slăbiciunea. Poate înțelepciunea le presupune, în acest caz, pe ambele: să avem atît disciplina caracterului, cît și „catarge” moderne care să ne lege de planurile noastre.
În fond, akrasia și preferința de timp nu sînt doar concepte abstracte. Ele sînt explicația pentru dulapurile pline de echipamente de sport folosite o dată, pentru cardurile de credit supraîncărcate, pentru „doar un episod în plus” la ora două dimineața. Ele sînt, pe scurt, felul în care prezentul cîștigă (mult prea?) adesea meciul cu viitorul.
Emanuel Socaciu este profesor și prodecan la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
