Fuga este un concept extrem de complex, are dimensiuni filozofice, are dimensiuni de istorie culturală, de istorie muzicală şi, în complexitatea ei, se pliază foarte bine pe urgenţele politice pe care le trăim la ora actuală. Este vorba despre o atemporalitate structurală a fugii, care o face să fie un substitut sau o scurtătură pentru foarte multe direcţii de gîndire. Ce este fuga? O repetiţie sau un contrapunct. Este o idee, o situaţie, o emoţie care revine, reluată pe alte paliere, fie că revine liniar, fie că revine polifonic. Acest răspuns la întrebarea „Ce este fuga?” descrie, de fapt, existenţa noastră de zi cu zi, ceea ce face din fugă o metaforă atît de puternică. La rîndul său, exilul este o fugă cu repetiţii, este o fugă cu reveniri, o fugă complexă, o fugă autoconstructivă şi autodestructivă, totodată. Și atunci, care este sensul fugii? Respectiv, care este sensul exilului? Mi s-a părut o coincidenţă amuzantă să reflectez la aceste întrebări în această sală, care a primit numele Regelui Ferdinand cel Loial, Întregitorul, o personalitate insuficient explorată şi vehiculată în mentalul nostru colectiv, un om care, de la 15 ani, a fost trimis într-un fel de exil la unchiul său, Carol I, şi care a fost pregătit pentru un exil permanent, în care s-a instalat în cele din urmă de la vîrsta de 23 de ani. Numerele trebuie să fie citite în contextul timpului lor. În 1888, cineva de 23 de ani se afla, poate, la jumătatea vieţii. Să ne imaginăm puţin ce înseamnă să schimbi totul în viaţa ta la acea vîrstă. Unii dintre noi au trecut prin asta, eu am trecut prin asta, fără să fiu membru al vreunei familii regale. Pot spune că nivelul de stres este enorm, surprizele sînt continue şi povara unui astfel de destin este foarte mare. Cu toate acestea, însă, mă gîndeam care ar putea fi sensul exilului pentru cineva ca Ferdinand. Pînă la urmă, greutatea exilului pentru el, ca să citez pe un admirator al unchiului său, domnul Caragiale, exilul a fost un moft, pentru că el nu a fost exilat, ci a intrat într-o condiţie pe care şi-a asumat-o şi pe care a dus-o la capăt, cu bune şi cu rele.
Și dacă tot am evocat contrapunctul și această bogăţie omniprezentă a anumitor concepte, merg acum spre ideea de răsucire, care, de fapt, conţine în ea întreaga bogăţie a fugii. În 2023 şi 2024 am organizat la Timişoara, la Kunsthalle Bega, şi după aceea la Bucureşti două expoziţii care porneau de la acest concept şi de la această vizualizare a răsucirii, a torsiunii, a spiralei pe care le consider vizualizări extraordinar de sugestive, omniprezente în jurul nostru, ale tensiunilor spirituale care caracterizează condiţia umană. Trebuie să vedem că fuga este la rîndul ei spiralică, ea se întoarce, se răsuceşte şi revine, şi trebuie să înțelegem că acest fenomen caracterizează, în esenţă, cam toate comportamentele noastre. [...] În urma acestei explorări de ani de zile pe care am făcut-o în pregătirea expoziţiei „Răsucirea”, am ajuns la concluzia că sensul fugii este unul circular. Răsucirea este circulară, spiralică, pentru că urci şi cobori în permanenţă, nu te afli tot timpul pe acelaşi palier al existenţei tale intelectuale, emoţionale, sociale, dar, pînă la urmă, ceea ce se întîmplă cu tine este că revii mereu în nişte puncte pe care le-ai parcurs. Într-un fel, în asta constă măreţia, dar și absurditatea condiţiei umane şi, dacă vreţi, poate chiar tragismul ei. Lucrurile acestea sînt deja conţinute în alegoria peşterii din Republica lui Platon, unde ni se spune, foarte devreme în istoria culturii mediteraneene: condiţia umană este o condiţie supusă repetiţiilor şi rateurilor, o aspiraţie către lumină; lumină care, devenind prea puternică, îl obligă pe cel care se confruntă cu ea să se răsucească, să meargă înapoi, contrapunctic, să reia experienţa cavernei, experienţa iluziilor, într-o circularitate care se păstrează şi nu se modifică decît, poate, în intensitate, în elemente contextuale, dar esenţial rămîne aceeaşi.
Cînd am dus expoziția „Răsucirea” la București, la palierul al doilea de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, care avea ca subtitlu „Triumful provinciei, amurgul imperiilor“, și după ce ne-am uitat cu atenţie la bogăţia extraordinară a provinciei bănăţene, la felul cum s-au intersectat acolo diverse imperii şi diverse tipuri de cultură şi s-a creat o sinteză foarte interesantă, o sinteză originală, cu rol de model, aş îndrăzni să sper, pentru România în general, am lărgit această privire spre întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic, care cuprinde şi România modernă. Am observat că, încă din neolitic, mari construcţii geopolitice, care mai tîrziu s-au numit imperii, s-au intersectat în tot acest spațiu, au luat bucăţi din acest teritoriu și au vărsat în el patrimoniu cultural lăsînd urme puternice, după care s-au retras.
Iar această mişcare, această fugă care vine şi pleacă, repetă unele lucruri sau aduce altele noi, dar ceea ce rămîne în urmă este provincia. Ne aflăm într-un moment politic în care cred că trebuie să ne fortificăm cu ideea că sîntem o provincie şi să înţelegem că natura provincială a culturii din România este una dintre dimensiunile rezilienţei, este una dintre calităţile ei de anduranţă şi de creativitate, pentru că a preluat valori, le-a transformat, le-a salvat de multe ori într-un mod vernacular, care poate să pară aproape comic văzut din metropole, dar a dus mai departe, timp de mii de ani, această dorinţă de integritate identitară şi această extraordinară curiozitate de absorbţie. De aici mi se pare mie că provinciile, şi nu mă refer acum numai la România, în general provinciile au toate şansele să dăinuiască, în timp ce imperiile, evident, au o singură șansă și un singur destin, acela de a creşte şi de a dispărea.
[...] În 1995 am părăsit România. Eu vin dintr-o generaţie fără paşaport, dar care a fugit chiar și așa, mai ales din zona aceasta, a Aradului, sau a emigrat legal în anii ’80. Cînd am ajuns să am un paşaport, a trebuit să-l umplu de vize, stînd la coadă la ambasade. Acum ne aflăm cu toţii în situaţia confortabilă, pe care ar fi bine să o şi apărăm cu inteligenţă, de a nu avea nevoie nici măcar de paşaport pentru a călători într-un număr destul de mare de ţări. În 1995, așadar, am plecat la Berlin, iar în 1996 m-am mutat la Amsterdam şi am stat acolo aproape două decenii. Nu mi-a fost deloc uşor. Unul dintre momentele de revelaţie, cînd am ajuns în apartamentul pe care-l împărţeam cu partenera mea, a fost bizareria sălii de baie, în care closetul şi duşul erau cumva unul peste altul, nu exista nici o separaţie, nici de ordin fizic, nici în circulația lichidelor, nici de ordin tehnic. Îmi cer scuze pentru trivialitatea acestei mărturisiri, dar atunci am realizat că am intrat într-o cu totul altă paradigmă civilizaţională, care era una a frugalităţii și cu care noi nu eram obişnuiţi. [...]
În 1995, fiind în Berlin, am fost invitat să ţin o conferinţă-performance la Literaturhaus şi mi se pare acum, uitîndu-mă în urmă, după 30 de ani, că era simptomatică alegerea pe care am făcut-o: „Bodies in motion”. Ideea corpurilor în mişcare era, de fapt, o recapitulare pe mai multe pagini a amintirilor mele despre prietenii mei din Arad care au părăsit ţara. Am cel puţin doi sau trei foarte buni prieteni, poate cei mai buni prieteni ai mei, care nu trăiesc în România şi dintre care cel puţin unul a fugit în mod spectaculos peste graniţă. De fapt, din adolescenţă pînă în 1990, biografia mea a fost presărată cu astfel de despărţiri care întotdeauna erau dureroase, pentru că aveau un caracter cu totul deosebit faţă de ceea ce s-a întîmplat după 1990, cînd am devenit şi eu un „emigrant de lux”, în sensul că puteam să plec şi să mă întorc cînd doream. Dar exilul este o experienţă complicată. [...]
Un avantaj al exilului este că poate genera învăţare, asta este cel puţin de dorit, pentru că exilul înseamnă supravieţuire, înseamnă alegerea unor oportunităţi cel puţin în principiu mai bune, şi asta aduce cu sine învăţarea. Pe de altă parte, un lucru mai puţin evident în ceea ce priveşte exilul este că acutizează memoria. Rolul memoriei în existenţa zilnică a exilatului, a emigrantului este mult crescut faţă de rolul memoriei în viaţa noastră obișnuită, din fiecare zi. Partea proastă este că memoria este foarte amestecată, este un hibrid. Nu există memorii bune şi memorii proaste, chiar dacă ni se pare că există. Amintirile se încolăcesc unele cu altele, se răsucesc într-un ghem periagogic, într-un fel de contrapunctică a bunului şi răului. Îţi aminteşti de lucruri de acasă pe care ţi le-ai dori, pe urmă îţi aminteşti de lucruri care ţi-au făcut rău, apoi cari după tine trauma unor absenţe, dar şi trauma unor experienţe negative care rămîn undeva în subteran, subliminal, şi te alimentează. De aceea este exilul atît de ofertant și de interesant din punct de vedere psihanalitic. [...]
Întrebare din sală: Pentru exilat, la fel de importantă precum este plecarea este și revenirea, dacă se întîmplă. Cum v-aţi imaginat revenirea şi cum a fost ea cu adevărat? Cum aţi regăsit lumea artei româneşti?
C. D.: În primul rînd, eu n-am plecat definitiv. Cum spuneam, eram un emigrant de lux. Din 1995, cînd am plecat cu o bursă la Berlin şi după aceea mi-am construit existenţa în Olanda, am revenit foarte des. Drept dovadă stau o serie de proiecte pe care le-am făcut în aceşti douăzeci de ani, dintre care multe porneau de la identitatea mea românească şi erau realizate chiar aici sau în colaborare cu români. Deci nu eram rupt de țară. Cînd am revenit în 2014, arta din România era în creştere şi este în creştere în continuare. Văd un fenomen foarte interesant, la care nu m-aş fi aşteptat: de mai bine de zece ani, arta din România se impune internaţional, apar noi generaţii, se simte o efervescenţă extraordinară, este o voinţă extraordinară de afirmare și toate acestea, din punctul acesta de vedere, sînt o surpriză plăcută. În plus, chiar dacă Muzeul Naţional de Artă Contemporană, cum îi spune numele, se ocupă de artă contemporană, eu cred că e de datoria acestui muzeu şi a mea, cît sînt director acolo, să încerc să repar injustiţiile istorice ale perioadei comuniste. În anii ’60-’70, în România s-au lansat succesiv nişte generaţii de artişti extraordinari, care au fost complet anihilaţi de cenzura comunistă, a căror operă n-a fost cunoscută şi misiunea mea este aceea de a recupera aceste zeci de nume foarte importante, prin expoziţii monografice, prin cărţi monografice, prin difuzare internaţională. Avem întotdeauna nevoie de un balans fin între ceea ce se întîmplă acum, cu tînăra generaţie, ceea ce face generaţia de mijloc, a „foştilor tineri”, cum le spun eu, şi generaţia trecută, a celor care, din păcate, în marea majoritate, au dispărut. Este ceva cinic în istoria artei, că de cele mai multe ori devii devii celebru cînd nu mai contează pentru tine.
Titlul acestui fragment de conferință aparține redacției. De asemenea, redacția a operat necesare editări ale textului, firești pentru trecerea de la oralitate la forma scrisă.
Călin Dan este artist plastic și curator, director al Muzeului Național de Artă Contemporană.
