După o relație tumultuoasă de circa zece ani cu Elizabeth Siddal, Dante Gabriel Rossetti se căsătorește cu ea în anul 1860. În 1862, Elizabeth Siddal moare în urma unei supradoze de laudanum. Înnebunit de durere, Dante Gabriel Rossetti decide să lase în sicriul ei, în semn de iubire eternă, un caiet conținînd o serie de poeme nepublicate. După șapte ani, complet părăsit de inspirație și incapabil să mai scrie, le cere mai multor prieteni să scoată caietul pe care îl așezase lîngă capul soției sale. Operațiunea e dusă la bun sfîrșit în octombrie 1869. Poemele scoase din sicriu sînt publicate în volumul Poems din 1870.
A începe să te îndoiești înseamnă a declanșa un ciclu ce se poate dovedi infernal. De îndată ce îndoiala se insinuează în minte, ea nu mai poate fi oprită să-și facă simțit efectul, fiindcă nici un temei rațional nu mai pare suficient de solid pentru a o îndigui. Semnul că am fost alungați din paradis e tocmai șovăiala de care nu mai reușim să ne eliberăm niciodată în întregime. În paradis, totul e clar, limpede, lipsit de ambiguitate. De îndată ce pierdem inocența paradiziacă, punem absolut orice sub semnul întrebării, iar tot ce e supus examinării intelectului nostru devine confuz și fără o rezolvare definitivă. Neîncrezători în noi înșine, sîntem osîndiți să ne îndoim de tot ceea ce știm și de tot ceea ce ne înconjoară. În plus, în afara paradisului, totul poartă urmele corupătoare ale devenirii și de aceea trebuie supus neîncetat interpretării, fiindcă se dovedește mereu instabil și echivoc.
Observația lui Nietzsche „Nu există fapte, ci doar interpretări” e valabilă doar în lumea a cărei cadență e stabilită de ritmul istoriei. În paradis, unde totul e univoc și plin de sens, nu există răzgîndire. Te răzgîndești doar într-o lume în care orientarea între realități și semne devine un efort ce trebuie tranșat prin interpretare, într-o lume în care totul e mască, poate și capcană, în mod sigur artificiu. Te răzgîndești într-o lume în care legătura directă dintre cuvinte și lucruri a fost ruptă, într-o lume opacizată, într-o lume de după Babel. Răzgîndirea e o unealtă utilă, însă ea poate deveni periculoasă din pricina cercului vicios pe care îl deschide. Ea e folositoare doar într-o lume lipsită de repere certe, într-o lume în care nimic nu e ceea ce pare, într-o lume dominată de un inevitabil scepticism.
Prima noastră alegere poate fi greșită deoarece și simțurile, dar și rațiunea ne înșală, iar acesta e principalul motiv pentru care avem impresia că trebuie mereu să rectificăm, ținînd seama de ceea ce învățăm din experiența erorilor noastre. În paradis nu există răzgîndire fiindcă totul e transparent, fiindcă nu există viclenie, eschivă, retragere, mască. Lumea de dinaintea Căderii e consistentă din punct de vedere ontologic, ea nu cunoaște hiatusuri, fisuri și nu lasă prilej pentru manifestarea absurdului. Falsul nu se poate infiltra sub nici un chip în ea, fiindcă totul e dominat de claritate, justețe și facila recunoaștere a adevărului. După Cădere, lumea e minată de urmele păcatului, iar ființele și lucrurile își pierd starea de grație. Hidosul scoate capul în lume, monstruosul își capătă dreptul la existență, falsul nu poate fi diferențiat decît cu greu de adevăr. Imaginația, care era o servitoare fidelă a rațiunii, îi devine stăpînă și o tulbură fără încetare, punînd-o necontenit pe piste greșite și îngreunîndu-i la fiecare pas funcționarea.
În lumea de după Cădere, omul e dominat de ambiguitatea manifestărilor imaginației. Imaginația devine, rînd pe rînd, sau un instrument al osîndei, sau calea ce duce către eliberare. Imaginația poate să ne împingă fie spre nebunie, otrăvindu-ne rațiunea cu imaginile-i obsesive și aberante, fie spre salvarea prin artă, grație imaginilor sale fabuloase ce permit descoperirea sublimului. Fără imaginație sau cu o imaginație ținută sub un control strict, rațiunea nu e perturbată, ea alege fără greșeală, fără să aibă nevoie de reveniri, reevaluări, răzgîndiri. Cînd imaginația își dobîndește libertatea, ea învolburează rațiunea, o amăgește și ispitește, făcînd-o să se abată de la drumul ei drept și să se cufunde în eroare. Apare astfel nevoia răzgîndirii pentru a corecta ceea ce s-ar putea dovedi greșit, inexact, incorect, alimentînd necontenit turbionul devenirii ce prinde tot mai mult lumea în strînsoarea sa.
Intuiția trece dincolo de îndoială. A intui nu înseamnă a gîndi, ci a ajunge, brusc și fără vreo mijlocire, la adevăr. Aflăm pe propria piele că gîndirea nu se poate dispensa de îndoială, dar intuiția nu-i simte nevoia, ea e o săgeată ce atinge direct miezul lucrurilor. Intuiția nu lasă loc de răzgîndire, fiindcă ea dă impresia unei cunoașteri complete, fără echivoc și fără pic de ambiguitate. În schimb, gîndirea lasă mereu loc unei răzgîndiri, iar apoi altei răzgîndiri, și apoi altei răzgîndiri, pînă la infinit. Doar cel care gîndește se poate răzgîndi. Intuiția nu dă loc loc de răzgîndire, e categorică, imperativă, fără cale de întoarcere. Intuiția nu are nevoie de trepte intermediare, totul se petrece instantaneu, adevărul e adus brusc în fața ochilor. Intuiția e imposibil de controlat, avem parte de ea fără să fi făcut nici un efort de a o obține. Intuiția e o formă privilegiată de cunoaștere, un dar pe care-l primim fără să ne fi străduit pentru a-l merita. Cînd avem parte de o intuiție, înțelegem, în mod imperfect, ce ar putea fi grația divină.
Morbul îndoielii distruge pînă la urmă orice spirit ce se lasă copleșit de el. Se îndoiește fără încetare tocmai cel care nu are suficientă încredere în el însuși, cel care are mereu nevoie de argumente suplimentare sau de aprobarea celorlalți. Tiranul nu se îndoiește de nimic – vrea doar să se facă voia sa. În mintea divină nu e loc pentru îndoială, nici pentru răzgîndire, căci un intelect omniscient nu cunoaște ezitarea.
Ciprian Vălcan este scriitor și filosof. Ultima carte pubicată: Kafka y el cocodrilo, Casa de Asterión Ediciones, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
