Există societăți care își organizează timpul. Există societăți care îl pierd cu o anumită grație. Și există societăți care aleargă necontenit după timp, fără să fie foarte clar dacă îl urmăresc sau dacă sînt urmărite de el. România pare, cel mai adesea, una dintre acestea din urmă. La noi, aproape toată lumea este ocupată, foarte ocupată. Atît de ocupată încît, dacă țara s-ar opri brusc zece minute, am avea impresia că se produce imediat o catastrofă administrativă de proporții continentale. Se răspunde la telefoane în alte telefoane, se intră în ședințe despre ședințe, se trimit e-mail-uri care întreabă dacă am văzut e-mail-ul anterior și se rezolvă urgențe care, cercetate mai atent, au vîrsta unui monument istoric.
„Sînt foarte ocupat”, „E o perioadă aglomerată”, „E nebunie”, „Simt că nu mai fac față”, „N-am avut timp nici să respir” etc. au devenit formule care aproape au înlocuit saluturile sociale. Nu mai descriu excepția, ci starea noastră obișnuită de funcționare. Uneori nici măcar nu transmit o informație concretă, ci o formă discretă de legitimare socială. Dacă ești copleșit, pari important. Dacă alergi permanent, inspiri seriozitate. Iar dacă ai timp, riști să fii privit cu suspiciune, ca și cum calmul ar ascunde inevitabil o formă elegantă de lene sau, și mai grav, de incompetență.
Există chiar un fel de mîndrie nevrotică a suprasolicitării. Oboseala a devenit, în multe medii, o medalie profesională. Epuizarea inspiră respect, iar lipsa timpului funcționează ca semn de statut.
Și poate că tocmai aici apare partea care ar trebui să ne pună pe gînduri: faptul că repetăm obsesiv aceste expresii ne arată că, în realitate, sîntem mai conștienți decît recunoaștem că ceva nu funcționează sănătos în felul în care ne trăim timpul.
O persoană – și cu atît mai mult o societate – nu vorbește permanent despre lipsa timpului decît atunci cînd începe să simtă că relația ei cu timpul a devenit problematică. Atunci cînd aglomerația nu mai este doar o perioadă dificilă, ci un mod obișnuit de funcționare. Cînd „sînt foarte ocupat” nu mai descrie o excepție, ci aproape identitatea însăși. Poate că tocmai această nevoie de a vorbi permanent despre agitație funcționează și ca o formă de compensare a unei neliniști mai profunde: intuim că nu mai este vorba doar despre muncă. Este vorba despre un ritm de viață care ne consumă mai repede decît reușim să construim din el. Omul cu adevărat așezat și o societate matură rareori își transformă agenda într-o dramă existențială. Nu își povestește zilnic supraviețuirea logistică și nici nu simte nevoia să demonstreze permanent că este copleșit pentru a părea important. Și totuși, în mod straniu, deși consumăm enorm de multă energie, multe lucruri rămîn neterminate, fragile, provizorii sau „aproape gata”. Iar acest „aproape gata” – această formă românească de improvizație respectabilă – a devenit, poate, una dintre cele mai stabile instituții ale societății noastre. Fiindcă există o mare diferență între a fi ocupat și a construi trainic.
Toți serioși, nimeni vinovat – Datele cercetării privind valorile angajaților români, prezentate în volumul România între lumi, descriu una dintre cele mai subtile contradicții ale mentalului nostru colectiv: diferența dintre „eu” și „noi”. În autoevaluare, cei mai mulți români se văd oameni de încredere, onești, competenți, responsabili, disciplinați și orientați spre progres. În schimb, cînd evaluează societatea românească în ansamblu, în vîrful clasamentului apar alte valori: cîștigul financiar, confortul, recunoașterea socială, distracția și siguranța, în timp ce disciplina, planificarea și consecvența coboară vizibil. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi pare să trăiască avînd impresia discretă că este unul dintre ultimii oameni serioși rămași într-o societate care funcționează „cum se nimerește”. Există aici și o ironie statistică paradoxală: aproape toți ne considerăm mai responsabili decît lumea pe care o producem împreună. Dar ruptura aceasta nu este doar morală, ci și temporală. Pentru că felul în care o societate își folosește timpul spune, poate mai sincer decît discursurile ei, ce respectă cu adevărat: construcția lentă sau rezultatul rapid, prevenția sau reacția, răbdarea viitorului sau adrenalina prezentului.
Timpul ca probă de maturitate colectivă – Timpul nu este doar o unitate de măsură, ci și o formă de civilizație, un fel de morală invizibilă. O societate se vede nu doar în Constituții, strategii și declarații solemne, ci și în felul în care își respectă orele, termenele, prioritățile și promisiunile mici de fiecare zi. Iar noi avem cu timpul o relație complicată: îl dramatizăm și îl risipim simultan. Totul poate deveni urgent: telefonul, e-mail-ul, ședința, aprobarea, intervenția, „să rezolvăm repede”, „să nu rămînă”, „să stingem focul”. Uneori ai impresia că nu lucrăm într-o economie, ci într-un serviciu de pompieri care funcționează non-stop. Aproape orice trebuie rezolvat „imediat”, chiar și lucruri care stau liniștite de cîteva luni și își descoperă brusc sensul dramatic al existenței vineri, spre seară. Problema este că, atunci cînd totul devine urgent, nimic nu mai rămîne cu adevărat important. Iar cînd reacția devine mod de funcționare, prevenția începe să pară aproape un lux occidental, bun pentru societăți care între timp au rezolvat deja lucrurile elementare: autostrăzi, trenuri punctuale și instituții care nu intră în panică administrativă din trei în trei zile.
Eroul românesc: omul care salvează haosul – În multe organizații românești, omul valoros nu este cel care previne haosul, ci acela care îl gestionează spectaculos după ce s-a produs. Nu constructorul calm de sisteme este admirat, ci salvatorul permanent al lucrurilor care „iau foc”. Există ceea ce am putea numi o „estetică românească a suprasolicitării”.
Dacă ești liniștit, organizat și previzibil, pari, nu de puține ori, suspect. Parcă nu muncești suficient. În schimb, dacă răspunzi la telefon în timp ce scrii două mail-uri, reprogramezi trei întîlniri și explici unui coleg că „n-ai mai avut timp nici să mănînci”, inspiri imediat seriozitate și importanță strategică. De aici vine și prestigiul muncii sub presiune. Presiunea devine dovadă de utilitate. Oboseala capătă valoare morală, iar lipsa timpului începe să funcționeze ca semn de statut profesional. Numai că există aici și un paradox revelator: o societate poate consuma enorm de multă energie și, în același timp, să construiască surprinzător de puțin. Poți fi permanent ocupat fără să fii cu adevărat eficient, la fel cum poți alerga foarte repede fără să fie foarte clar dacă înaintezi sau doar te învîrți elegant în cerc.
Între agenda germană și timpul românesc elastic – Erin Meyer distinge între culturile care trăiesc timpul liniar și cele care îl trăiesc flexibil. Diferența nu ține doar de organizare sau de punctualitate. Ține de felul în care o societate înțelege ordinea, responsabilitatea și relația dintre prezent și viitor. În cultura germană, timpul este aproape o instituție morală. Agenda nu este o sugestie poetică, ci un contract cu realitatea. Ora de început chiar înseamnă ora de început. Predictibilitatea este o formă de respect.
În cultura românească, timpul funcționează mai elastic. Planul există, desigur, dar într-o relație permanent negociabilă cu traficul, contextul, relațiile, telefoanele, urgențele și acel misterios „vedem noi” care a înlocuit adesea jumătate din infrastructura psihologică a țării. Nu de puține ori, la noi, agenda seamănă mai puțin cu un traseu și mai mult cu o intenție optimistă. Ar fi însă nedrept să transformăm această flexibilitate doar într-un defect. Românii, cel mai adesea, improvizează admirabil. În criză devin inventivi, iar cînd sistemul se blochează, apare inevitabil cineva care știe „o variantă”, „un om”, „o scurtătură”. Avem de a face aici cu o inteligență practică autentică. Numai că inteligența improvizației are limitele ei. Este excelentă pentru supraviețuire și începuturi rapide, dar mai puțin pentru construcțiile trainice. Fiindcă marile lucruri – infrastructura, instituțiile solide, educația bună sau încrederea socială – nu se construiesc exclusiv din talent de moment și creativitate sub presiune. Acestea necesită ceva mult mai puțin spectaculos și mai greu de suportat pentru noi: consecvență și continuitate.
România începuturilor spectaculoase – Poate că una dintre slăbiciunile noastre cele mai paradoxale este că iubim începuturile mai mult decît consolidările. Ne entuziasmează ideea nouă, energia debutului, proiectul care „va schimba tot”, ședința de lansare și acel moment optimist în care viitorul pare deja rezolvat în PowerPoint. Avem talent pentru porniri spectaculoase, pentru inaugurări și declarații de intenție. În România, începutul are adesea o energie aproape cinematografică. Problema apare puțin mai tîrziu, cînd entuziasmul trebuie transformat în rutină, procedură și continuitate. Fiindcă partea cea mai grea a construcției nu este începutul. Este mijlocul lung și lipsit de glorie: momentul în care lucrurile trebuie întreținute, corectate, standardizate și făcute bine chiar și atunci cînd nu mai aplaudă nimeni. Iată de ce multe proiecte românești încep spectaculos și sfîrșesc obosit, aproximativ și „provizoriu definitiv”, expresie care ar merita trecută în patrimoniul cultural al administrației noastre. Nu pentru că ne-ar lipsi inteligența, ci dimpotrivă. Problema este că inteligența produce idei, dar numai consecvența produce construcții trainice.
Cînd urgentul devorează importantul – Poate că una dintre cele mai mari probleme ale noastre nu ține de cît muncim, ci de felul în care ne distribuim atenția și prioritățile. Trăim într-o economie a întreruperii permanente. Aproape orice ne poate devia atenția, mai ales dacă vine cu suficientă urgență, alarmă sau dramatism. Uneori ai impresia că liniștea a devenit suspectă, iar concentrarea profundă un lux aproape aristocratic. În schimb, lucrurile care cer timp lung și răbdare sînt împinse constant la margine: lectura, reflecția, formarea competenței, relațiile, educația, sănătatea, cultura. Adică exact acele lucruri care nu produc satisfacție instantanee, dar care construiesc, lent, soliditatea unei societăți.
Aici apare și unul dintre marile noastre paradoxuri: sîntem permanent ocupați, dar nu întotdeauna bine așezați. Facem multe lucruri, însă nu toate reușesc să se adune într-o direcție clară. Rezolvăm continuu probleme, dar construim uneori mai puțin decît ne spune această mobilizare aproape eroică. Reparăm admirabil, dar prevenim modest. Reacționăm rapid și planificăm cu dificultate. Ne mișcăm permanent, dar rareori avem răgazul să verificăm dacă înaintăm sau doar administrăm elegant aceeași agitație. Uneori ai impresia că societatea românească funcționează ca un om care aleargă foarte repede prin casă cu o trusă de scule în mînă, rezolvînd permanent ceva urgent, dar fără să mai aibă timp să observe că, între timp, clădirea însăși ar avea nevoie de un plan.
Timpul are și el o morală – Poate că adevărata problemă a societății noastre nu este lipsa muncii. Cei mai mulți români nu duc lipsă nici de efort, nici de rezistență, nici de capacitatea de a se adapta din mers. Problema noastră este dificultatea de a transforma această energie enormă în construcții stabile, coerente și durabile. Consumăm multă energie pentru a administra prezentul și mai puțină pentru a organiza viitorul. Fiindcă timpul are și el o morală. Există grabă care salvează și grabă care strică. Există improvizație creatoare și improvizație care devine mod permanent de funcționare. Există activitate care produce progres și activitate care doar consumă viață.
O societate începe să se maturizeze nu atunci cînd oamenii ei devin mai ocupați, ci atunci cînd învață să nu mai transforme fiecare zi într-un mic incendiu administrativ și fiecare existență într-o fugă permanentă după lucruri care puteau fi făcute calm, la timp și trainic. Poate că aici se află, de fapt, diferența dintre supraviețuire și dezvoltare: una consumă timpul pentru a stinge permanent prezentul, cealaltă îl investește pentru a construi ceva care rezistă și mîine.
Iar poate că adevărata întrebare nu este dacă avem timp, pentru că avem, încă mai avem... Întrebarea este ce fel de țară construim din el sau dacă îl vom transforma doar în încă o zi foarte aglomerată despre care vom spune, obosiți și aproape mîndri, că „a fost nebunie”.
Dorin Bodea este doctor în economie și sociologie, fondator și director general al companiei de cercetare și consultanță Result Development și al companiei de head hunting Mentor’s Search. Cea mai recentă care a sa este România între lumi. Valorile angajaților români (Editura Result, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
