Folclorul românesc nu prea abundă în figuri mesianice. Nu prea trăim cu imaginea salvatorului lumii. Găsim prea puține imagini, chiar și în colinde, ale unui tărîm unde să curgă lapte și miere. O salvare individuală, așa, s-ar mai găsi.
Însă salvarea lumii... Sfîntul Ilie își asumă din cînd în cînd acest rol, ba trăsnindu-i pe diavoli pe unde apucă și, de furios ce e, e cît pe ce să pîrjolească tot pămîntul, transformînd astfel salvarea în eschatologie, ba făcînd-l K.O. pe Iuda, dedulcit la furtul frumuseților și luminii raiului. Ar mai fi Greuceanu, care, după ce a eliberat soarele și luna, s-a trezit că-i este furată identitatea de către un impostor și a avut ceva de tras pînă l-a demascat. Ce-i drept, cu astfel de blestemății nu s-a confruntat doar el, ci și alții, prin alte părți de lume. Tristan din Loonis, de exemplu, însă destinul acestuia a fost oricum cu totul altul decît al personajului din basmul românesc.
Fantasma salvatorului bîntuie totuși folclorul nostru. Numai că, de obicei, este un salvator individual. Poate fi un tînăr care le scapă pe fetele împăratului din robia zmeilor, poate fi un erou care îi redă împăratului sănătatea... În general, acest salvator va primi și fata de soție, și (mai întîi) jumătate de împărăție, peste care va domni cu dreptate, bucurîndu-i astfel – avantaj colateral – pe supușii săi.
Pe salvatori îi găsim însă, în mod paradoxal, mai degrabă cînd ieșim din negurile poveștilor. Aici apar haiducii, care, se știe, iau de la bogați ca să dea celor săraci. Figura haiducului, aflată la intersecția dintre realitate și mit, a bîntuit nu doar mediile rurale, cît mai ales literatura de inspirație folclorică a tinerei națiuni române, care în secolul al XIX-lea își săpa fundațiile, recurgînd la imaginar. Iar haiducul, chintesență a spiritului de dreptate și a altruismului, pare să fi fost instrumentul perfect pentru a transmite portretul-robot al românului: tînăr, frumos, curajos, doritor mai presus de orice de libertate, altruist... Că în realitate, în cazul multora, dacă nu al tuturor acestor proscriși, lucrurile au stat exact invers față de felul cum au fost ele prezentate, nu încape îndoială. Haiducii nu erau luptători de gherilă pentru libertate, ci indivizi dedicați propriului bine, mai degrabă variațiuni pe tema Lică Sămădăul decît Iancu Jianu. Că unii dintre ei mai ofereau din pradă și celor săraci nu încape îndoială. Vedem acest lucru și în momentul actual, în cazul actelor de caritate făcute de cutare sau cutare interlop. Că motivul pentru care făceau acest lucru era unul egoist și că dăruirea prăzii în mod obligatoriu celor nevoiași ținea mai degrabă de mit decît de ce se întîmpla în realitate, și aceste afirmații pot fi probate. Cu toate acestea, realitatea nu s-a putut pune în calea mitului, mai ales că acesta a primit și girul intelectualilor doritori să creeze o mitologie națională. De aceea, indiferent dacă ne uităm la secolul al XIX-lea, la perioada interbelică sau la cea comunistă, vom observa, mereu în lumina reflectoarelor, haiducul salvator, haiducul altruist. Imaginea romantică a acestuia se regăsește în toată literatura cultă – și mai ales în cea școlară, una dintre cele mai însemnate căi de a transmite ideologiile oficiale. Pe cît este de strălucitoare, pe atît e de falsă. Acest adevărat cavaler rural sans peur et sans reproche are un singur cusur: imaginea lui idealizată nu se potrivește cu realitatea. Dar cum mitul nu se împiedică de confruntarea cu realul, haiducul colectează toate speranțele de izbăvire, de îmbunătățire a unei stări materiale îndeobște proaste a țăranilor. De aceea, figuri precum Iancu Jianu sau Pintea ies în evidență și memoria le este păstrată mult după dispariția lor.
Un caz special este al celuilalt Iancu, Crăișorul Avram Iancu. Unul dintre capii Revoluției de la 1848 din Ardeal, conducător al armatei revoluționarilor, avocat de formație, Avram Iancu a avut parte de mitizare încă din timpul vieții, coagulînd speranțele de mai bine ale românilor transilvăneni, cu precădere ale moților. Ca de obicei, realitatea nu s-a ridicat la înălțimea iluziei. După înfrîngerea revoluționarilor, lipsit de sprijin și probabil nemaigăsindu-și locul în societate, Crăișorul a murit într-o stare de sărăcie și degradare greu imaginabile pentru un om despre care circulau cîntece și legende încă din timpul vieții. Mitul a fagocitat persoana reală.
Un alt caz interesant ar fi cel al americanilor, așteptați de o întreagă generație, încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales după căderea României în comunism, să vină să ne scape de ruși. Simbol al salvatorului extern, americanii au fost priviți de către cei ce-i așteptau ca justițiarii absoluți, iar America (citește Statele Unite) a fost creditată cu toate calitățile paradisului: țara bogăției nemăsurate, a libertăților inimaginabile, a frumuseții și tinereții veșnice, la care ar fi avut acces și România după salvarea de comunism.
În paralel cu imaginile justițiarilor care înflăcărau imaginația populară și care au fost preluate, de la un anume moment încolo, și de cultura cărturărească (dînd naștere inclusiv unei subspecii literare: romanele cu haiduci), s-a manifestat și mișcarea inversă, de impunere a unei figuri mesianice dinspre cultura mare către cea mică. Este vorba de figurile lui Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, în ordinea importanței mitice pe care au ajuns s-o capete. Primul este Salvatorul neamului, purtătorul idealului național de unitate, pe care îl înfăptuiește pentru scurt timp și îl lasă moștenire urmașilor. Al doilea este Justițiarul, ale cărui cinste și pedepse drastice încă bîntuie imaginarul românilor actuali. În sfîrșit, Ștefan, Sfîntul Ștefan, campionul credinței ortodoxe, este Apărătorul, cel care ține piept asalturilor barbare, protejînd atît țara, cît și întreaga Europă cu brațul său înarmat. Cei trei formează astfel o Sfîntă Treime național(ist)ă, propusă și impusă maselor în secolul al XIX-lea, moment al inventării națiunii române, și întărită în perioada comunistă ca exemplu grăitor de proiect național și de supremație a românilor. Școala mai ales, în perioada comunistă, însoțită de propaganda de stat, care îl adăuga la aceste figuri pe Nicolae Ceaușescu, Conducătorul, văzut ca un fel de finis coronat opus al propășirii României, a avut un rol esențial în transmiterea și infiltrarea acestor imagini în conștiința oamenilor.
Odată încheiată perioada comunistă și țara azvîrlită în debandada anilor de tranziție, postul de Salvator a rămas vacant. Cîte unul sau altul, de la Petre Roman („Nu vrem lei, nu vrem valută, / Vrem pe Roman...”) la Miron Cozma (și-l mai amintește cineva pe Luceafărul huilei?) sau chiar la Corneliu Vadim Tudor (care, punîndu-și mantia Justițiarului, promitea execuții publice pe stadioane), a fost plasat ori s-a erijat o vreme în Salvator. Însă nici unul nu a putut rezista pe înălțimile amețitoare ale mitului. Cu toate acestea, în ciuda progreselor reale înregistrate de România în ultimii aproape douăzeci de ani, nemulțumirile oamenilor legate de corupția ce pare deja endemică au canalizat așteptarea tuturor spre apariția altui (adevăratului) Salvator. Iar în toamna lui 2024, acesta s-a materializat în persoana lui Călin Georgescu pentru o parte a populației, luînd-o total pe nepregătite pe cealaltă. Care însă s-a repliat repede, întrucît Nicușor Dan și-a asumat deschis rolul de Contrasalvator cînd a anunțat că va candida la președinție. Astfel, pe arena electorală oamenii s-au împărțit în tabere opuse și la fel de convinse de adevărul lor. Ne întoarcem așadar la Greuceanu și impostorul: care este care?
Între timp, una dintre tabere (cea rațională, să-i spunem, dedată la gîndire critică) s-a dezvrăjit, „ajutată” fiind de realitatea care a lovit în mod neașteptat. Cealaltă însă nu pare a da semne de revenire la realitate, captivă cum este a unui discurs în care tema confruntării dintre bogatul (Uniunea Europeană) împilator și păstrătorul valorilor strămoșești (neapărat genuin românești, ba chiar dacice) servește la ridicarea stimei naționale de sine, culmea, cu prețul suveranității atît de prețuite de această tabără.
Dincolo însă de adevărul sau falsitatea acestor credințe, rămîne faptul că în țesătura societății românești actuale pare a fi înscrisă o puternică nevoie de un Salvator. Iar asta aș zice că este, în sine, o dovadă că trăim încă într-un orizont folcloric, în care forțele binelui și cele ale răului se înfruntă neîncetat și în care salvarea colectivă nu vine de la rațiune, ci tot de la irumperea mitului în realitate.
Florenţa Popescu-Simion este cercetătoare la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
Credit foto Avram Iancu: Wikimedia Commons
.jpg)
