Jazz-ul a apărut în localuri modeste din New Orleans, iar mai tîrziu, în timpul prohibiției din anii ’20-’30, a continuat să evolueze în spații clandestine (speakeasies). Mișcarea Dada a luat naștere în Cabaret Voltaire din Zürich, o tavernă pentru artiști și intelectuali refugiați în timpul Primului Război Mondial. Dacă ar avea ochi și urechi, cafenelele din Paris, Berlin sau Milano ar fi cei mai buni martori pentru a înțelege originile impresionismului, suprarealismului sau cubismului.
Aceste locuri au ieșit din logica unui spațiu de consum și divertisment, ocazionînd dezbateri, discuții și adevărate revoluții culturale. Cultura de cafenea sau contracultura caracteristică finalului de secol XIX și secolului XX poate fi interpretată ca o reacție la conservatorismul instituțiilor culturale oficiale, orientate către promovarea „artei înalte”, dar și ca un mecanism de adaptare la contextul politic din acea perioadă. Mișcările de avangardă au apărut într-un moment în care spațiul public oficial nu era cu adevărat accesibil tuturor. Discriminarea, marginalizarea și ostilitatea față de vocile non-canonice au împins numeroși indivizi și grupări artistice spre teritorii semi-private sau private – cîrciumi, cafenele și baruri – care au ajuns, treptat, să funcționeze ca adevărate refugii.
Începînd cu a doua jumătate a secolului XX s-au făcut pași concreți și sistematici către democratizarea artei: instituțiile culturale oficiale au promovat extinderea canonului, statele au introdus politici de subvenționare a culturii, mass-media au facilitat accesul publicului larg la scena artistică, iar tabloul a fost întregit de inițiative independente.
Am avut ocazia să studiez peisajul cultural din Bucureștiul de azi în cadrul proiectului Filtru Cultural, al cărui scop este prezentarea spațiilor de acest tip din oraș, prin intermediul unei hărți interactive online. În lista inițială se regăseau și spații care sînt deopotrivă spații ale culturii și ale consumului, granița dintre cele două fiind mobilă. Această dualitate funcțională – rolul cultural și cel de consum – a planat deasupra proiectului și a generat întrebări ce depășesc simpla inventariere. Ea a deschis astfel calea către o reflecție mai amplă asupra negocierii constante dintre cultură și cîrciumi, într-un peisaj cultural din ce în ce mai dens și mai dezinstituționalizat.
Astăzi, cîrciumile nu mai sînt locuri subversive sau nuclee ale mișcărilor de avangardă. Cu toate acestea, majoritatea ramurilor culturale și artistice își găsesc în continuare locul la masa unei cafenele sau cîrciumi – de la cele mai înrădăcinate manifestări în astfel de locuri, precum muzica și teatrul, la cele mai neașteptate, precum literatura, filmul sau artele vizuale. Poți merge să răsfoiești bibliografie de specialitate dedicată fotografiei într-o curte interioară (Cafeneaua Centrului de Resurse în Fotografie) și albume de artă în inima Pieței Obor (Editura Paper Traffic de pe terasa Obor). Filmul iese și el din spațiul convențional al cinematografului – proiecțiile fac parte din ce în ce mai des din repertoriul teraselor (Grădina cu Filme, Random Space, Trei Bețivi Bar). Muzica este celebrată în continuare prin festivaluri anuale de jazz (JazzBook, Green Hours), iar, în anumite cazuri, este vie prin calitatea și căldura sunetului discurilor care se rotesc neîncetat (Barton). Ca un ecou al dialogului din cafenelele și barurile secolului XX, discuțiile și talk-urile pe teme sociale și culturale continuă să anime și azi anumite localuri (J’ai Bistrot, Seneca Anticafe, Londohome, Mița Biciclista).
Pornind de la aceste exemple ale unor spații hibride din București, ne putem imagina un întreg spectru al binomului cultură-consum. Ne putem gîndi la locuri care urmăresc un ideal cultural independent și „nepătat” de consum (excepția fiind „consumul cultural”); sau la locuri în care cultura, efervescentă și vie, se naște în mod autentic chiar în jurul unei mese de lemn mătuite de coate și pahare, într-un spațiu liber de restricții și de normele asociate, de obicei, instituțiilor culturale; în fine, la locuri în care un pahar de vin sau o cafea fac parte din coregrafia socială asociată unui eveniment cultural (vernisaj, lansare de carte, proiecție de film).
Totuși, această imagine pare idealizată. Ea nu surprinde negocierile adesea dure dintre intenția actorilor mînați de idealuri culturale și limitările socio-economice pe care le întîmpină. Spre exemplu, finanțarea și sprijinul insuficiente din partea autorităților împing mulți actori culturali independenți să își găsească alte surse de venit, cum ar fi o cafenea, un bar sau o cîrciumă. Afacerea adiacentă activității culturale devine o strategie de supraviețuire. La fel de bine, o cafenea sau o cîrciumă culturală pot da totuși faliment pentru că nu sînt suficient de rentabile.
Relația dintre cîrciumi și cultură este adesea una simbiotică: cîrciumile pot cîștiga prestigiu datorită profilului cultural, iar activitatea culturală poate fi susținută economic de consumația de la cîrciumă. Dincolo de acest schimb, există însă un orizont mai profund care le leagă. Ceva din specificul cîrciumilor le permite să devină un teren fertil pentru cultură. Ele sînt spații intermediare, breșe în circuitul nesfîrșit acasă-muncă. Ne oferă ocazia de a socializa sau, pur și simplu, de a fi împreună cu ceilalți fără presiunea unei interacțiuni. Deși sînt spații private din punct de vedere juridic, ele pot avea trăsături comune cu spațiul public – piețele, parcurile și scuarurile –, nespecializate și deschise către alteritate.
Într-o notă mai generală, acest tip de spațiu deschis și incluziv din cadrul unui oraș a fost teoretizat de-a lungul timpului ca spațiu trăit (Henri Lefebvre, 1974), al treilea spațiu (Ray Oldenburg, 1989), spațiu social trăit (Edward Soja, 1996). Poate cea mai adecvată pentru cazul de față este definiția lui Oldenburg, care descrie aceste locuri ca fiind „ancore ale comunității”: aici oamenii, de obicei „de-ai casei” (regulars), se adună voluntar, în mod informal, pentru a socializa eliberați de constrîngerile domestice sau asociate locului de muncă. Caracterul accesibil și primitor al anumitor cîrciumi le transformă în spații permeabile și pentru acte culturale. Prin natura lor, aceste acte se cer discutate și dezbătute.
Alături de beneficiile aduse colectivului, procesul de socializare din spațiile terțiare este esențial și în plan individual. Prin dialog, ne articulăm mai bine propria identitate, iar din spectatori pasivi devenim interpreți. Trăirea se limpezește și capătă un sens nou, deschis de polemica cu celălalt.
Deși discuțiile și polemicile din jurul filmelor, pieselor de teatru, articolelor din presă pot avea loc la fel de bine în diverse spații publice non-comerciale – pe drumul de întoarcere de la cinema, pe banca din fața muzeului –, utilizarea spațiului public pentru perioade mai îndelungate este adesea privită cu suspiciune, acesta fiind perceput și folosit, în general, drept spațiu de tranzit. În plus, contextul urban din București reprezintă, de cele mai multe ori, un teren accidentat și dificil de folosit: doar zgomotul constant al traficului e un motiv suficient pentru a te retrage într-un loc mai liniștit și mai intim.
Un alt motiv pentru care spațiile publice sînt percepute ca fiind neprimitoare este asocierea lor cu perioada socialistă. Regimul a lăsat în urmă spații publice monumentale, create cu scopuri de reprezentare și control social. Astăzi, aceste spații sînt, în cele mai multe cazuri, inaccesibile, supravegheate atent de instituții de stat sau transformate în parcări auto. După 1989, lipsa unei tradiții în gestionarea și utilizarea spațiilor publice a coincis cu o privatizare accelerată și adesea haotică a economiei și a orașului.
În acest context nefavorabil dezvoltării spațiului public ca loc al conversațiilor libere și al unui autentic împreună a prins contur o prejudecată potrivit căreia interacțiunea este condiționată de consum. Ieșitul în oraș a devenit adesea o formă de afișare a statutului, ceea ce a transformat multe dintre cafenele și baruri, din potențiale spații terțiare, în scene de etalare a prosperității și simple mecanisme pentru profit.
Cu atît mai mult rămînem recunoscători și recunoscătoare celor care pun cultura mai presus de consumul de dragul consumului, cît și celor care reușesc, prin deschiderea către alteritate și urmărirea unui ideal comunitar, să transforme cafeneaua sau cîrciuma pe care o îngrijesc într-un adevărat al treilea spațiu.
Irina Antohe este co-fondatoarea Asociației Aria-11, unde coordonează proiecte culturale dedicate valorificării patrimoniului. În prezent, dezvoltă proiectul Filtru Cultural.
