Cînd vorbești sau te gîndești mai serios la timp, nu se poate să nu te treacă un fior. Printre elementele esențiale din care e alcătuită lumea, timpul e poate cel mai subtil. Filosofii și fizicienii au tot încercat să-l studieze și să-l definească fără să ajungă însă la vreo concluzie definitivă. Pentru că timpul în sine nu e finit. Invizibil, inodor și incolor, curge fără oprire și nu poate fi prins în vreun fel, dar își lasă amprenta sa implacabilă asupra a tot ce există. După o epocă a ipotezelor alambicate despre întoarceri în trecut, călătorii în viitor, găuri de vierme și alte asemenea povești demne de filmele SF, recent a început a-și face loc și o teorie asupra timpului cuceritoare prin simplitatea ei. Am găsit-o și într-o carte a fizicianului experimentator american Richard Muller, dar și în textele scriitorului francez Jean d’Ormesson. Pe scurt, ideea ar fi că viitorul nu există, că el urmează a se construi așa cum ai ridica un turn, punînd o cărămidă peste alta. Prin adiția de evenimente s-a creat trecutul, în vreme ce viitorul încă nu a apărut, iar momentul prezent scapă întruna printre degete, transformîndu-se în trecut. Muller observă că teoria e chiar conformă cu felul în care noi percepem realitatea, cu ceea ce resimțim. „În fiecare moment apare timp nou. Timpul nou este creat chiar acum” – scrie el. (Altminteri, ar însemna că viitorul ar fi determinat, ceea ce ar duce la concluzia că liberul-arbitru nu există, că toate acțiunile noastre ar fi deja condiționate.)
Această idee ce pare la fel de banală ca roata, născută totuși în minți strălucite și necontrazisă de experimente cu tehnologii înalte, aduce înțelegerea timpului la un nivel mai uman și mai realist. Pe o treaptă și mai omenească, a vieții de zi cu zi, aducem discuția despre timp în Dosarul de săptămîna aceasta. Analizăm modurile în care timpul e perceput, valorizat și folosit în societatea noastră, timpul social. Ajungem la sentimentul urgenței care-și face mereu loc la noi, în dauna unor construiri mai lente, dar mai temeinice, la efemeritatea construirii, la graba care strică treaba. Ne interesează și diferențele de percepție sau de trăire a timpului, într-o viață activă sau într-o viață contemplativă. Încercăm să aflăm cum trece timpul pentru un ceasornicar și cum pentru o poetă, cum unii îl pierd, iar alții îl poartă în amintire, cum e simțit în copilărie sau la vîrste înaintate. Intră în discuție și dimensiunea psihologică a timpului ori felul în care un sportiv de performanță se poate lupta cu sutimea de secundă.
În lumea modernă pare că timpul devine tot mai dens, dar în multe țări dezvoltate timpul de lucru s-a tot scurtat, iar timpul personal a tot crescut. Care sînt țările cu un ritm de viață accelerat și care cu tempouri mai lente? Unde se află România într-un astfel de clasament? Ce se întîmplă cu timpul oamenilor în experimente super-capitaliste?
Iar dacă timpul curge într-un singur sens, așa cum spune teoria de care am amintit la început, el este o valoare extrem de prețioasă. Pentru că, după cum observă sociologul Mircea Kivu, e singura care, odată pierdută, nu mai poate fi recuperată. O idee prea puțin conștientizată la noi.
